Locuiam într-un bloc din cele
cu pereții subțiri – fagure uriaș în inima orașului. Alături, pe stânga, era
casa scării, iar în garsoniera din dreapta se mutaseră doi tineri împreună cu
copilul lor – un băiețel de doi sau trei ani. Plângea des și de fiecare dată
auzeam vocea femeii apostrofându-l: „Taci odată, nu înțelegi? Vrei să te bat?”
Atunci se potolea dar numai pentru puțină vreme. Auzeam toate zgomotele ca și
cum aș fi fost acolo: izbitul tacâmurilor de chiuvetă, tusea bărbatului, pașii
copilului care alerga de la ușă la fereastră și înapoi, obsedant, ca o veveriță
în cușca ei strâmtă. Garsonierele erau mici, ca pentru niște ființe liliputane,
nu aveai loc decât pentru un pat, o masă și un dulap. Mai tot timpul stăteam
întins, cu ochii închiși. Nu mă ridicam decât pentru a mânca sau pentru a merge
să-mi fac nevoile. Pe la prânz porneam laptopul, citeam câteva știri și mă
uitam după mailuri. Treaba asta nu dura foarte mult, cam o oră, dar în acea oră
alergatul copilului mă scotea din sărite. Atunci mă bucuram s-o aud pe femeie
strigând: „Dar mai termină odată, stai și tu liniștit că m-ai înnebunit de
cap!”
Un blog pentru linistea adultilor
Totalul afișărilor de pagină
Se afișează postările cu eticheta garsoniere. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta garsoniere. Afișați toate postările
miercuri, 16 decembrie 2015
Abonați-vă la:
Postări (Atom)