Îmbucam din merinde în cîrcă unui răzor, cînd din întîmplare îmi cad ochii pe un muşuroi de muşchi de la vreo zece paşi. Am crezut că e un băţ uscat, căzut peste verdeaţă, apoi am observat o mişcare uşoară. Şarpe! Vipere pe aici nu sunt,
pe cît ştiu, şarpe de apă nu-i, fiindcă i-aş fi observat îndată aluniţele de la gît. Nici nu stau şerpii la soare aşa, lungiţi, ci încolăciţi. E un „şarpe orb" (Anguis fragilis), pe care rar l-am întîlnit şi deci mă interesează cum e şi ce face. I se spune şarpe, dar de fapt e o şopîrlă fără picioare, şi nu numai că nu e orb, dar are şi pleoape, ceea ce n-au şerpii, şi nici limba nu îi este despicată ca cea a şerpilor. Stă la soare —
lucru rar — plăcîndu-i umezeala. Ştiu de ce stă la soare, acum la începutul lui iulie. Am citit într-o carte: naşte pui vii, dar aceştia cresc în
ouă ce
incubează înăuntrul pîntecului. Stă în căldura soarelui, ca dogoarea să ajute incubaţiei interne.
Îmi stătea în gînd să prind acest „şarpe" inofensiv, să-l duc acasă şi să-l arăt copilului, apoi să-i dau drumul în
grădină. N-am de ce să mă grăbesc; nu m-a observat, stă liniştit; chiar dacă ar vrea să plece, îl ajung uşor. Între timp mai văd ce face.
De obicei amînarea nu-i sănătoasă. Acum, mi-a fost de folos. Am văzut un lucru rar.
