Constat pe zi ce trece că nu am „organ” pentru interpretarea lumii în cheie religioasă. Efectiv, nu pot să cred anumite lucruri, oricât mi le-ar explica posesorii de organ. Spre exemplu, nu înțeleg de ce ar trebui ca de fiecare dată când mi se întâmplă ceva așa cum mi-am dorit, să-i mulțumesc lui Dumnezeu, de parcă el ar fi ținut cu adevărat seama de ce-mi doresc eu.
Toată filosofia creștină este străbătută, de la un cap la celălalt, de ideea că rugăciunea rezolvă problemele lumii. Dar rugăciunea trebuie să fie fierbinte, făcută în anumite condiții, în liniște, cu lumânări, ea trebuie să fie însoțită de diverse acte rituale, de mersul la biserică etc. Ori, eu nu fac nimic din toate astea. Și atunci ce motiv am să cred că Dumnezeu are grijă ca anumite lucruri să iasă așa cum mi le-am dorit eu?
Toată filosofia creștină este străbătută, de la un cap la celălalt, de ideea că rugăciunea rezolvă problemele lumii. Dar rugăciunea trebuie să fie fierbinte, făcută în anumite condiții, în liniște, cu lumânări, ea trebuie să fie însoțită de diverse acte rituale, de mersul la biserică etc. Ori, eu nu fac nimic din toate astea. Și atunci ce motiv am să cred că Dumnezeu are grijă ca anumite lucruri să iasă așa cum mi le-am dorit eu?
