Rostul noptii

Te duci, intinzi mana si rupi o floare. O iei cu tine, o pui in glastra si ii torni apa. In cateva zile, moare. Mi se pare atat de straniu ca asa o minunatie sa nu fie protejata nicicum. Poate ca gandul lui Dumnezeu a fost ca insasi frumusetea va fi sa apere florile, pentru ca, vazand-o, pe nimeni nu-l va lasa inima sa o distruga. Asa ca florile stau in fata noastra si sunt frumoase. Atat. Asa, ca niste copii in fata tancurilor

Dar diminetile? Pe ele cine le protejeaza? Diminetile alea care te duc cu gandul la inceputul veacurilor, cand totul pare proaspat creat, cu pasari, picaturi de roua, aer curat, incredere, entuziasm, sperante, cand simti, dar nu poti sa exprimi, prezenta si atotputernicia infinitului - cine, cine le apara pe ele?

Nimeni, va spun, nimeni in afara noptii, pentru ca nicio floare nu poate fi culeasa noaptea.
In fiecare dimineata incepe uciderea florilor, insasi dimineata ajungand astfel sa fie, pana la urma, ucisa.
Si daca nu s-ar cobori noaptea, uciderea ar continua, neimblanzita, pana la sfarsitul sfarsitului.

Inteleg, acum, rostul noptii.