În China trăia odată un student sărac. Numele lui era Mi. Era atât de sărac,
că n-avea bani nici măcar pentru o ceaşcă de ceai. Mi s-ar fi prăpădit de mult
de foame, dacă nu l-ar fi ajutat stăpânul unei ceainării. Acestuia îi fu milă
de sărmanul student şi de aceea îi dădu să bea şi să mănânce, fără să-i ceară
nimic în schimb.
Dar iată că într-o zi, Mi veni la stăpânul ceainăriei şi-i spuse:
- Trebuie să plec. Bani n-am să-ţi plătesc pentru tot ce am mâncat şi am
băut la tine. Aş vrea totuşi să te răsplătesc pentru ajutorul ce mi l-ai dat.
Uită-te'ncoace!
Şi spunând aceste cuvinte, studentul Mi scoase din buzunar o cretă
galbenă şi desenă pe peretele ceainăriei un cocostârc. Cocostârcul părea viu,
atâta doar că era galben.
- Cocostârcul acesta, zise Mi, o
să-ţi aducă de zece ori mai mulţi bani decât îţi datorez eu. De fiecare dată când
o să se strângă aici oamenii şi o să bată de trei ori din palme, cocostârcul o
să coboare de pe perete şi o să joace în faţa lor. Dar să ţii minte un singur
lucru: niciodată să nu-l faci să joace pentru un singur om. Şi dacă totuşi o să
se întâmple acest lucru, să ştii că pasărea o să joace pentru cea din urmă oară.
Şi acum, rămâi cu bine!
Rostind aceste cuvinte, studentul Mi se întoarse şi plecă.
Stăpânul rămase uimit de cele auzite şi se hotărî să încerce. A doua zi,
când se adună multă lume în ceainăria lui, îi rugă pe oameni să bată de trei
ori din palme. Cocostârcul galben coborî numaidecât de pe perete şi începu să
joace în faţa lor. Şi cât de vesele şi pline de haz erau jocurile lui! Oaspeţii
rămaseră încântaţi; se minunau într-una, scoteau strigăte de uimire şi nu-şi
puteau crede ochilor. După ce sfârşi, cocostârcul se urcă din nou pe perete.
Şi aşa se întâmpla de câte ori se strângea lume.
Vestea despre această minunăţie se răspândi pretutindeni. Mulţime mare
de oameni se grămădea în fiecare zi în ceainărie, iar stăpânul se îmbogăţea văzând
cu ochii. Făgăduiala dată de studentul Mi se împlinea întocmai.
Dar iată că într-o zi intră în ceainărie un dregător bogat. Aruncându-şi
ochii prin încăpere văzu că de-a lungul pereţilor şedeau numai ţărani şi meşteşugari.
Se mânie dregătorul şi dădu poruncă să fie aruncaţi cu toţii afară.
Slugile lui se năpustiră cu ciomege asupra oamenilor; aceştia se împrăştiară
care încotro şi dregătorul rămase singur. El puse în faţa stăpânului o grămadă
mare de bani şi-i porunci să-i arate cocostârcul. Văzând atâta bănet, hangiul
uită totul. Bătu de trei ori din palme, cocostârcul coborî în silă de pe perete
şi nu jucă decât un singur joc. Părea posomorât şi bolnav. După aceea, se urcă
înapoi pe perete şi nu se mai clinti de acolo. Dregătorul strigă şi ameninţă,
dar nu izbuti să facă nimic.
În aceeaşi noapte, cineva bătu cu putere la uşa ceainăriei. Stăpânul se
duse să deschidă, Şi ce să vezi? În faţa lui stătea studentul Mi şi tăcea.
Apoi, Mi scoase din buzunar un fluier, începu să cânte şi plecă fără să se mai
uite îndărăt. Cocostârcul tresări, coborî sprinten de pe perete şi se luă după
dânsul. Din ziua aceea, nimeni nu l-a mai văzut vreodată pe studentul Mi şi
nici pe cocostârcul galben, cel năzdrăvan.
Spun bătrânii că dacă s-ar ivi pe undeva o
asemenea minunăţie, atunci ea trebuie să fie a tuturor. Dar atâta timp cât o stăpâneşte
numai un singur om, e ca şi cum n-ar fi — ea tot o să se facă nevăzută.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu