Accedia este numele medieval al depresiei, folosit de Părinții Pustiei (sec IV - V). Am în față textul sfântului Ioan Casian, care descrie simptomele acestei cumplite maladii aplicate la cazul unui așa numit „trîndav” dintr-o chilie. Sensul lui „trândav” este acela de călugăr care nu se nevoiește, adică nu insistă cu rugăciunea indiferent de obstacolele pe care i le ridică diavolul în față. În gândirea medievală, accedia era provocată de așa numitul „demon al amiezii”.
Privirea trândavului se îndreaptă obsesiv către
fereastră şi, prin puterea imaginaţiei, el îşi închipuie că vine cineva să-i
facă o vizită; când aude scârţâit de uşă, sare în picioare; când aude un glas,
dă fuga la fereastră să se uite; cu toate acestea nu iese în drum, ci se aşază
iarăşi la locul lui, toropit şi consternat parcă. Dacă citeşte, îşi întrerupe
neliniştit lectura şi, un minut mai apoi, îl fură somnul; se freacă la ochi,
îşi întinde degetele şi, ridicându-şi privirea din carte, o aţinteşte pe
perete; se uită iarăşi în carte, mai citeşte câteva rânduri, bolborosind
sfârşitul fiecărui cuvânt citit; între timp, îşi umple mintea de calcule
inutile, numără paginile şi filele caietelor; iar literele şi anluminurile
frumoase pe care le are în faţa ochilor încep să-i fie nesuferite, până când,
într-un sfârşit, închide cartea şi şi-o pune sub cap în loc de pernă, cufundându-se
într-un somn scurt şi uşor, din care se trezeşte din pricina unui sentiment de
privaţiune şi de foame ce trebuie potolită.
De îndată ce devine o obsesie pentru mintea vreunui
nefericit, acest demon îi strecoară în gând dezgustul pentru locul în care se
află, neplăcerea faţă de chilia sa şi scârba faţă de fraţii ce trăiesc laolaltă
cu el, care-i par acum neîngrijiţi şi neciopliţi. Nu-i mai pasă de nimic din
cele ce se petrec între pereţii chiliei sale şi nu mai poate sta liniştit să-şi
vadă de cartea lui; şi iată că nenorocitul începe să se vaite că n-are nici un
folos de pe urma vieţii mânăstireşti, suspină şi geme că spiritul său n-are să
rodească nicicum câtă vreme are să rămână unde se află; se plânge că nu-i e cu
putinţă să îndeplinească vreo ascultare a spiritului şi se întristează că stă
mereu, pustiit şi nemişcat, în acelaşi loc; tocmai el, care ar fi putut să fie
de folos altora şi i-ar fi putut îndruma, n-a săvârşit nimic şi nici nu s-a
bucurat de nimic. Se pierde în elogii nesfârşite ale unor mânăstiri inexistente
sau îndepărtate şi evocă locuri în care ar putea fi sănătos şi fericit; descrie
chinovii liniştite ale unor fraţi şi situaţii de dialog spiritual; tot ce are
la îndemână i se pare, dimpotrivă, neprielnic şi anevoios, fraţii săi i se par
lipsiţi de orice calitate şi i se pare foarte greu chiar să facă rost de
mâncare. În cele din urmă se lămureşte că n-are să se poată simţi bine până ce
n-are să-şi părăsească chilia; dacă are să rămână acolo, acolo au să-i
sfârşească oasele. Apoi, pe la cinci-şase, trupul îi e cuprins de sfârşeală şi
i se face o foame de lup, ca şi cum ar fi istovit după o călătorie lungă sau după
o muncă îndelungată, sau ca şi cum ar fi postit două-trei zile. Atunci începe
să se uite împrejur, ici şi colo, tot intră şi iese din chilie şi-şi aţinteşte
privirile asupra soarelui, ca şi cum i-ar putea încetini drumul către apus; şi,
într-un sfârşit, mintea-i e acoperită de o tulburare smintită – precum negura
ce înfăşoară pământul – care-l lasă sleit şi parcă pustiit.
Reprodus din volumul Stanțe al lui Georgio Agamben, apărut la Humanitas
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu