Halep și creștinii

O mulțime de creștini, din cei care citesc cărți sfinte, se duc slujbe cu regularitate, țin posturile de peste an, dau bănuți pentru catedrale și altele de gen, au obiceiul de a se uita la meciurile de tenis în care joacă Halep, Begu etc. Probabil că ei simt, în sufletul lor, o mare bucurie când Halep reușește o lovitură bună, ca să nu mai vorbesc de momentul în care câștigă meciul. Dacă ar avea o rachetă în mână, poate că acești creștini ar arunca-o până la tavan, în semn de solidaritate cu Halep. Așa însă, ei se mulțumesc să sară de pe scaune, să ridice pumnul și să strige ceva de genul „Bravoooo”.

Eu, care nu fac parte dintre creștinii practicanți, pentru că mă duc doar sporadic la biserică etc, mă trezesc uneori mirându-mă de modul în care se manifestă cam toți jucătorii de tenis în timpul meciurilor. Unii dintre ei își însoțesc fiecare lovitură cu un urlet - un exemplu perfect este Sharapova. Alții urlă când ratează, când le iese câte o lovitură, ori în ambele cazuri. Și de cele mai multe ori, aceste urlete sunt dublate de niște gesturi și grimase care te fac să te întrebi dacă s-a întâmplat ceva cu mintea jucătorului respectiv. În special femeile urlă, unele depășind chiar bariera de 100 de decibeli. Din câte se pare, urletele nu reprezintă decât un tertip folosit de jucătoare pentru a-și deranja adversarele.

Dar ce-o fi cu manifestările de după câștigarea unui punct important? Mă uitam la Halep: la cine se răstește ea în poza de mai sus? Cu cine se ceartă? Nu văd decât un singur răspuns: cu sine! Ca și cum ar fi înăuntrul ei încă o persoană, căreia trebuie să-i dovedească mereu că a jucat bine. Nu doar Halep face asta, mai jos sunt poze cu o mulțime de jucătoare importante, toate cu gurile căscate, cu pumnul strâns, răcnind înfiorător către eul interior, sau, uneori, către adversară, pe care, dacă regulile tenisului ar permite-o, probabil că ar călca-o efectiv în picioare. Lumea s-a obișnuit să le vadă făcând așa ceva - e parte din show. Dar oare ce zic creștinii practicanți? 

Un creștin adevărat își ghidează viața după cele spuse de Cristos și consemnate de evangheliști. Fundamentul vieții creștine este Decalogul - cele zece porunci. De multe ori însă, este greu să vezi dacă ceea ce ai de gând să faci încalcă vreuna dintre ele. Spre exemplu, aprinzi o țigară - biserica îți spune că nu e bine, dar nu există o poruncă explicită „să nu fumezi”. Cel mai bine, în astfel de cazuri, e să te întrebi: Cristos ar face lucrul ăsta? Și-ar aprinde El o țigară, dacă ar veni din nou să ne predice? Evident că nu ar face-o, pentru că fumatul provoacă boli grave, iar bolile afectează trupul, care este Templul lui Dumnezeu. La fel ar trebui să se întrebe creștinii practicanți când vine vorba de tenis: oare ar intra El pe teren ca să joace și să câștige turnee și bani? Răspunsul este iarăși simplu: Cristos nu ar juca niciun joc de pe lume care are ca scop înfrângerea unui om de către altul. Poate că ar juca un tenis, dar nu pentru victorie și cu atât mai puțin pentru bani. Ar juca pentru că sportul, mișcarea, fac bine Templului lui Dumnezeu.

Și atunci și-l poate imagina un creștin pe Cristos jucând tenis, scoțând urlete rupestre, lovind pământul cu racheta și arătându-ni-se în posturi precum cele din poze?