Limba nemțească
Venise un fierar neamţ în sat la noi. Dumnezeu ştie de pe
unde. Închiriase o cocioabă şi potcovea caii creştinilor.
Eu, copil de vreo
şapte ani, „absolvent al clasei întâi primare“, mă învârteam toată ziua pe lângă
fierărie. Era vara. Şi-mi dase prin cap să învăţ nemţeşte, ca să mă fudulesc
înaintea tatei, căci el ştia nemţeşte.
Întreb într-o zi pe
neamţ cum se zice pe limba lui apă?
—
Da, pâine cum se zice ?
—
Du Lump.
Scriu iarăşi, pâine
se zice Dulumb.
—
Da, bună dimineaţa?
—
Verfluchter Kerl.
Şi o scriu şi pe
asta: fărfluctă chel.
Dar aceste vorbe
nici gând n-aveau sa însemneze bună dimineaţa; dimpotrivă, o cam aduceau la
tâlc cu voiniceasca binecuvântare a românului: „fire-ai al dracului să fii de
pungaş!“ Şi tot aşa, vorba care avea să însemneze pâine, însemna măgarule, iar
cea cu apă însemna nemernicule.
Şi mi-a spus mai
multe. Toate pe calapodul acesta.
Şi parcă naiba îmi
scosese în cale pe Baier. Abia intru în casă şi dau cu ochii de el. Îl
cunoşteam demult. Era şi el neamţ, un croitor dintr-un sat vecin, care colinda
satele şi cosea în casa omului mai una, mai alta, pe mâncare şi pe băutură. Era
bătrân şi n-auzea bine. Venise acum vreo patruzeci de ani pe la noi, şi cum era
din Bavaria, răspundea sătenilor care îl întrebau de unde e: Bayern. Da cum te
cheamă? Bayern. Spunea numele ţării lui, şi oamenii l-au poreclit Baier.
Stase Baier
patruzeci de ani între români şi abia o rupea pe româneşte. Se însurase cu o
româncă; nevastă-sa a învăţat iute-iute nemţeşte, dar Baier neamţul în patruzeci
de ani, în sate unde sunt numai români, n-a avut vreme să înveţe româneşte. Ce
ţi-e şi neamţul!
Aşa de pocit vorbea
româneşte şi atâta de disperate gesturi făcea, muncindu-se să scoată vorba, încît
dacă vorbea pe uliţă, toţi câinii începeau să chelălăiască şi să sară în ruptul
capului peste garduri. Dăbăilă, văcarul satului, se jura că odată copiii lui
aşa s-au speriat de vorbele lui Baier că s-au deşteptat noaptea şi-au dat să
sară pe păreţi.
Şi iacătă-l pe Baier
în casă la noi! Imi venea să sar de bucurie. Iute alerg şi iau o bucată de pâine
şi un pahar cu apă şi mă întorc la Baier. Să-i arăt eu neamţului că sunt mic
dar ştiu nemţeşte.
— Fărfluctă chel! zic eu, cu tot
respectul, şi serios ca un copil cuminte care dă bineţe musafirilor.
Se vede că nu m-a
auzit bine. Şi-a plecat urechea. Eu, tare în urechea lui, fărfluctă chel!
El
hondro-bondro către mine, în limba lui. Credeam că-mi mulţumeşte, cu toate că
nu mi se părea.
Ii întind atunci pîinea
şi-i zic Duezel.
El îmi dă peste mână. Îi întind paharul cu apă şi... zic Dulumb. El atunci văd că apucă
foarfecele, să mă croiască pesemne, pe mine, nu pînza, şi din gură hugăn-dugăn,
supărat foc. Eu fug pe uşă, el după mine. Ies în curte, el după mine. Şi nu
pricepeam ce e.
Tata cârpea nu ştiu
ce la poarta curţii. Il vedeam cu un ciocan şi cu piroane. Baier, cât ce-l
vede, începe hondro-bondro către tata, şi auzeam că spune de fărfluctă chel şi arată cu
degetul, când în piept la el, când la mine.
Tata se ridicase de jos şi
asculta. Mi se părea că are să-l umfle râsul. Dar la urmă văd că-mi face semn,
să merg la el. Mă ia de urechi şi mă pune-n genunchi.
—
Ce i-ai
spus, mă băiete, neamţului ?
—
Nimic, tată. I-am zis bună
dimineaţa.
—
Cum i-ai zis?
—
Fărfluctă chel.
—
Păi asta e că-l dai dracului de neamţ. Cine
te-a învăţat să zici aşa?
—
Neamţul potcovarul.
Tata şi-a bătut
piroanele în poartă; apoi s-a sculat şi a intrat în casă, lăsându-mă tot în
genunchi. Îndată ce-a plecat, eu am sărit gardul şi m-am dus în vecini la
bunică-mea.
—
De ce-ai plâns, Gică? M-a
întrebat ea.
I-am spus toată
povestea. Bunica şi-ar fi scos ochii pentru mine şi-mi da totdeauna dreptate.
— Ei taci! Aşa e cum spune
fierarul, că doară e neamţ.
—
Dar tata ştie nemţeşte.
— Asta!
Ştie şi el cât am uitat eu. De unde să ştie?
Bunică-mea era convinsă că limba
nemţească e o limbă păsărească, şi că toţi nemţii sunt nişte vagabonzi şi
dezmăţaţi. Şi ea cunoştea doară pe ginere-său, şi-l ştia că e om aşezat şi în
toată firea, nu neamţ vagabond.
—
D-apoi Baier, bunică...
—
Ce Baier!? Te pui tu cu surdul? Nu te-a
înţeles... Şi zi, i-ai zis bună dimineaţa? Dar cum se zice asta pe nemţeşte?
—
Păi, fărfluctă chel...
—
Aoleo! Urâte vorbe. O fi fiind ele „bună
dimineaţa” dar eu m-aş supăra de mi-ar zice cineva aşa. Urâte vorbe. Da la mă-ta
ai fost astăzi? Nu? Ei, apoi mai du-te şi la ea.
Mama era cu
servitoarea, în capătul satului; culegea cânepă. Drumul pân-acolo era pe la
cocioaba fierarului.
Când m-apropiat de
fierărie, văd băieţi adunaţi la uşa fierăriei. Şi câteva femei. Mai de-aproape
aud vorbe de ceartă. Era glasul tatei.
Mă apropiu de
băieţi. Bănuiam eu ce e, şi nu-mi era inima întreagă.
Fierarul încrusta cu
pila un drug de fier şi nu se uita la tata. Iar tata zbiera şi, după semne,
înjura pe fierar. Vorbea nemţeşte.
Tata era tocmai să
plece. Era pe prag, când nu ştiu ce naiba bodogăni neamţul printre dinţi. Tata
se întoarse furios, cu pumnul strîns, şi era cât p-aci să cârpească pe neamţ.
Şi-i zise multe vorbe pe nemţie, dar numai una am înţeles-o. Intre altele îi
zise fărfluctă chel.
Aha! Mă gândeam eu.
Neamţul mi-a spus că fărfluctă
chel e bună dimineaţa. Apoi tocmai acu s-a găsit tata să-i dea
neamţului bună dimineaţa?
Şi vedeam bine că de
m-o prinde tata mă snopeşte, în ciuda neamţului, şi de m-o prinde neamţul mă
snopeşte în ciuda tatei. Şi n-am aşteptat sfârşitul certei şi-am apucat-o la
sănătoasa. Şi toată ziua am umblat pustiu şi seara nu îndrăzneam să intru în
casă să dau ochi cu Baier şi cu tata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu