POVESTEA PERCEPȚIEI
Hotărât, omul acesta tânăr nu începuse bine cu senzația. În
definitiv, tocmai senzația era cea care îi trezise sentimentul de vid; nu avea
deci rost să încerce a umple vidul tot cu senzații. Senzațiile sunt stări de
suflet, iar stările alunecă ușor spre generalitate (ca la adolescentul lui
Rimbaud). Poate că senzațiile exprimă simpla adolescență a sufletului, ceasul
când, ca în orice adolescență, nimic nu te fixează, când ești disponibil pentru
orice și când lucrurile nu sunt pentru tine lucruri, ci visuri. Dar să n-avem
în noi decât senzațiile acestea simplificatoare?
Putem aluneca peste lume, ea nu e pustie. Celui ce pornise
în urmărirea vidului, lucrurile veneau să i-l umple la loc; și atunci nu senzațiile,
care-l duceau la simple stări de suflet, ci percepții îi trebuiau, acele percepții
care îi dădeau lucruri determinate, precise. Tânărul înțelegea acum că e nevoie
să se maturizeze și că maturizarea începe – cum îi spusese cineva – prin
„supunerea la obiect“, prin perceperea lucrului. Simțea cum iese din nălucirile
primei tinereți, și din nou lucrurile îi apăreau ca mai importante decât el,
dar de astă dată lucrurile privite la rece, lucrurile înseși, nu beția lor senzorială.
De aceea se hotărî să plece în lume, către lucruri.
Ați observat că nu știm întotdeauna bine ce trebuie să numim
un lucru? Piatra asta, zicem că e un lucru. Dar bolovanul de granit? E tot un
lucru. Dar stânca de granit? E un lucru. Dar firul de nisip din granit? Ar fi și
el un lucru. Dar grămada de nisip din fire de granit? Lucru încă. – Ei, dar așa
nu merge. Trebuia pusă puțină ordine aci, și din fericire ordinea există deja:
căci numim de obicei „lucruri“ pe cele cu ajutorul cărora facem o lucrare, cele
la îndemâna noastră: piatra, bolovanul, nu însă și firul de nisip, nu și stânca.
Lucrurile sunt lucruri la scara omului.
Dar atunci înseamnă că lucrul e o unitate practică și nu una
de cunoaștere; iar cu astfel de lucruri te poți afla în treabă, ca toți
oamenii, dar e o întrebare dacă poți umple vidul vieții. Așa se întâmpla că tânărul
acesta, care pornise să se maturizeze prin experiență și recurs la lucruri,
întâmpina oarecare greutăți în a ști ce caută și mai ales ce găsește. Cu
lucrurile faci ca și cu oamenii: nu vezi în ele destul sau, dimpotrivă, pui în
ele și de la tine.
Și iată atunci cum arătară „lucrurile“ când tânărul, care voia
să se maturizeze plecând în lume, ajunse în mijlocul lor. (Era ca și cum și-ar
fi trimis impresiile de călătorie). Întâi
i se păru că fiecare lucru e o diversitate. Munții pe care-i văzu și apele, orașele,
oamenii, fiecare în parte avea în el trăsături și caractere de tot felul, pe
care i le dădeau senzațiile de tot felul ce le încerca asupră-le. Aceasta și numim
percepție: o înmănunchere de senzații felurite, pe care nu le ai, firește,
prezente toate, dar care nici nu se pierd cu totul, ci se păstrează într-un
fel, dându-ți bogăția lucrului sau a locului. Un lucru e bogat de tot ce simțim
și nu mai simțim în el. Atunci înseamnă că lucrul e un fel de mediu indiferent
pentru un grup de proprietăți, cum e sarea, să zicem, mediul în care stau
laolaltă culoarea albă, duritatea, cu forma colțuroasă, cu o anumită greutate și
un anumit gust; sau cum ți-e la câte un om totalizarea unor anumite însușiri,
gesturi și amintiri. Întâia experiență pe care deci o faci, despre lucruri ca și
despre oameni, este a diversității lor lăuntrice.
Apoi, când se adânci în viața lucrurilor ca și a oamenilor,
văzu că nici unele, nici altele nu sunt o simplă diversitate, simple pachete de
proprietăți. Când zici „lucru“ spui și o unitate, ceva care se deosebește de
altele. Sarea e sare, nu e piatră, și granitul e granit, nu calcar; sau colțul
acesta de lume, orașul acesta, are ceva specific în el. Lucrul e o unitate cu
mai multe proprietăți, firește, dar o unitate sigură de ea și stabilă, nu un
simplu mediu indiferent. A doua experiență era deci că lucrul nu e atât o
diversitate, cât o unitate. Vine însă un al treilea ceas, când te întrebi: dacă
lucrul e o unitate atât de stabilă, cum de iese la iveală diversitatea lui de
însușiri și nu unitatea, când îl privești? Și-ți spui: probabil că eu, conștiința
care-l percep, sunt locul diversității; căci deși spun că percepția e una, ea
de fapt se reduce la senzații diverse – de alb, densitate, greutate în cazul sării,
sau de patină a vremii, bun-gust și echilibru armonios la câte un oraș. Te-ai
învârtit astfel în cerc: ai trecut de la senzație la percepție și acum în
percepție revii la senzații! Numai că acum nu e senzația aceea naivă, care socotește că prinde lucrul însuși. E o senzație
despre care știi că dă doar un aspect din lucru, după cum știi că varietatea de
aspecte e în tine, nu în lucruri. Acum conștiința e o diversitate.
Și te oprești aci? Nu, căci diversitatea aceea de însușiri, pe
care ești dispus s-o iei asupra ta, e totuși a lucrurilor, fiind bine
determinată în lucruri chiar: albul e alb, nu e negru, proprietatea asta e
proprietatea asta, nu alta. În lucrurile lumii există totuși proprietăți
distincte, care ne apar așa, prezente în câte ceva dat, cum era și granitul în
blocul stâncii, în bolovan, în piatră ori în firul de nisip – adică apar în
câte un mediu învăluitor. Conștiința vine și numește asta un lucru. Conștiința
noastră dă deci unitatea. La început ea dădea diversitatea, acum dă unitatea.
Toată această experiență contradictorie o înfruntă cel care,
ca tânărul, pornește să se maturizeze prin lucruri. Cine e unu? Cine e divers?
Atât lucrul îi apărea când divers, când unu, cât și conștiința sa. Începea să
se încurce, dar nu mai avea cum să se întoarcă din drum. În vidul pe care-l
resimțise pusese lucrurile, iar acum nu știa ce să vadă ori ce să pună în
lucruri. Sau poate punea prea mult? Poate că diversitatea dinăuntrul lucrului
nu e esențială în lucruri, își spune el, cum nici unitatea lucrului nu este.
Lucrurile toate se confundă și se cufundă – în ce? În vidul pe care trebuia să-l
umple.
Omul cel tânăr, care pornise în urmărirea vidului, îl regă sea
intact. Cu senzațiile sale de adolescent dăduse peste abstracțiuni; acum, cu
percepția sa și supunerea la obiect, dădea peste alte abstracțiuni. Povestea
senzației ca și a percepției sfârșeau într-o infidelitate față de realitatea
concretă, pe care o invocase, fie ca starea sa, fie ca lucru. Plecat în lume ca
să vadă lucruri, locuri și oameni, tânărul regăsea spectre și năluciri. Se simțea
în nori – și poate că odată cu el tot ce e bun-simț pe lume se dovedește a fi
în nori, când pretinde tocmai a fi pe pământ. Câte subtilități și câte sofisme
nu invocă bunul-simț, ca să facă pe cineva să creadă că lucrul care e aci nu e
cel de dincolo. (Bunul-simț singur, de altfel, ajunge cu empirismul la
scepticism.) Și în fond tocmai asta e problema: cum se face că ceea ce este aci
e și dincolo? că pomul acesta e pomul acesta, și totuși cel de pretutindeni? că
orașul acesta e ceva specific, și totuși expresia unei lumi, a unei civilizații?
Dar acesta e „gândul“, noțiunea, ideea! își spune tânărul,
ce începea efectiv să se maturizeze. Nu senzația cu stările ei, nu percepția cu
lucrurile ei pot face pe om să înțeleagă că un lucru e în același timp
particular și general. Senzația și percepția te mută de la concret la abstract,
fără să-ți poată da unitatea lor, și te fac să dai vina când pe lucruri, când
pe tine.
Dar vina era că nu gândea. Trebuia să gândească. Din regatul
senzației, unde se trezise la viață, trecuse în regatul percepției, adică
plecase, ca atâția alții, spre „școala cea mare a lumii“. Acum se simțea trimis
spre școală pur și simplu.
Mai e și ceva de învățat, nu numai de văzut și
perceput cu simțurile, omule tânăr.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu