Ceaușescu și poeții

Permiteţi-mi să vă istorisesc o poveste pe care am auzit-o şi eu.

Era de mult, tare de mult — aşa încep de altfel toate poveştile —, pe vremea cînd nu existau nici Comitetul de Artă şi Cultură, nici Uniunea Scriitorilor, nici Secţia Culturală a Comitetului Central, nici edituri de stat şi redactori-şefi de reviste literare, nici cenzură şi nici chiar Fondul Literar, deci nici posibilitatea de a se acorda  împrumuturi sau avansuri pentru literatura încă nescrisă. Aşa că nimeni nu îngrădea libertatea scrisului. Trăia pe atunci un poet — şi cum se spune despre Făt-Frumos — nu împlinise încă nici douăzeci de ani cînd începu să se creadă aşa de mare cum nu sînt nici poeţii celebri, cu foarte multe versuri şi cu părul alb ! Şi ca să pară şi mai mare, poetul nostru se urcă într-un turn înalt — nu ştiu dacă era din lut sau din fildeş — şi începu să citească dintr-un carneţel. Cîţiva trecători s-au oprit şi l-au ascultat, dar  cei mai mulţi şi-au văzut liniştiţi de drum. Unul, e drept, cu părul alb, după ce a ascultat, neînţelegînd nimic, l-a rugat pe poet să traducă cele citite. Supărat, poetul a răspuns:

‒        Cum să traduc? Doar am citit în limba pe care o ştie aici toată lumea! Dacă n-ai înţeles, înseamnă că tu eşti vinovat, eşti un incult din spaţiul mioritic. Poeziile mele nu-ţi sînt adresate ţie, ci oamenilor culţi care se vor naşte peste veacuri sau care s-au născut, poate, pe alte planete. Şi poetul nostru, în trufia sa, a cerut să i se înalţe şi mai sus turnul în care îşi scria poeziile. 
E lungă această poveste, dar se spune că la un moment dat poetul a coborît cu mare alai din turn şi s-a dus— nu ştiu dacă călare sau pe jos, deoarece pe atunci nu existau nici tramvaie, nici autobuze, nici autoturisme personale... — la omul care pe atunci se ocupa cu transcrierea diferitelor acte şi lucrări.
Acolo, ce să vezi, poetul a dat peste cel care îl ascultase şi îi ceruse să-şi traducă poeziile pentru ascultători. Privindu-l de sus, deşi acum se afla pe pămînt, poetul i-a spus: am venit să-mi transcrii poeziile în cincizeci de exemplare şi, deoarece aceasta o să dureze mai mult, să-mi plăteşti imediat drepturi de autor. Proprietarul editurii — un particular, deoarece, după cum am mai spus, nu se înfiinţaseră încă edituri de stat — s-a uitat în sus la poet şi i-a răspuns :
‒    Dar bine, omule, cum vrei să-ţi transcriu atîtea exemplare cînd cititorii culţi, pentru care scrii, nu s-au născut încă ? Pentru un singur cititor, care eşti tu însuţi, e suficient exemplarul pe care îl ai. Dacă totuşi doreşti să-ţi transcriu în cincizeci de exemplare poeziile, atunci te rog să-mi plăteşti pentru munca pe care o depun. La acest răspuns poetul s-a socotit tare nedreptăţit, a plecat supărat, s-a urcat din nou în turnul său şi a început să se plîngă că nu există libertatea cuvîntUlui. Ce s-a mai întâmplat apoi cu poetul nostru, povestea nu spune.

N. CEAUŞESCU, Cuvîntare la Adunarea generală a Scriitorilor din 16 XI 1968