Cireșii lui Gherman Monahul - poveste din Provița

          În jurul anului 1620, un grup de călugări conduși de monahul Gherman Sinaitul, a întemeiat, pe valea Prahoviței – cunoscută azi ca Provița, o așezare isihastă căreia, cu timpul, avea să i se ducă vestea sub numele de Sihăstria lui Gherman. Zona era sălbatică, așa că oamenii au avut destul de lucru până să-și poată asigura un loc de trai așa cum și-l imaginaseră. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, au izbutit.

    După ce terenul a fost curățat și colibele ridicate, prima grijă a lui Gherman a fost să îngroape diferiți sâmburi de pomi fructiferi aduși de la Muntele Athos și din alte locuri sfinte pe care le vizitase înainte de a găsi unde să se așeze și să se liniștească. La timpul potrivit, din unii sâmburi s-au ivit lăstari care au crescut an de an până au început să dea și rod. Alții nu au avut viață și au putrezit în pământ, deși Gherman rostise pentru fiecare în parte o rugăciune specială, pe care nimeni în afară de el n-o cunoștea. „Iată”, le spunea el ucenicilor, „sâmburi aduși din același loc, sădiți în același pământ, udați cu aceeași apă, îngrijiți cu aceleași rugăciuni de același om... Unul moare, celălalt încolțește și asta e dovada că nimic nu e după dorințele noastre, ci după voia lui Dumnezeu”.

             La zece ani după îngroparea sâmburilor, singurii pomi care crescuseră cum trebuie erau trei cireși, din care sihaștrii puteau deja să mănânce fructe mari și dulci. Merii, gutuii și prunii erau piperniciți și fructele lor erau acre, iar după o vreme s-au uscat.

    După 1700, când Mânăstirea Provița era deja în picioare, nu departe de ea exista o adevărată livadă plină cu cireșii lui Gherman Monahul. Oamenii de pe Valea Prahovei care veneau acolo pentru a căuta sfaturi duhovnicești și iertarea de păcate, mâncau cireșe pe săturate, ba încă mai duceau și acasă, întru bucuria copiilor. Unii călugări erau nemulțumiți văzând cum vine câte cineva și își umple coșul de cireșe, dar nu intră în biserică să aprindă o lumânare. Dar Gherman Monahul le-a spus: „Credeți că Dumnezeu e doar în biserică? Vă înșelați: el este și în cireșele bisericii și cei care culeg, pe El îl culeg și-l duc acasă”.

    De atunci, fiecare călugăr și-a ales câte un cireș și când venea cineva să culeagă din el se bucura și îi mulțumea lui Dumnezeu.

    Într-o dimineață de la sfârșitul lunii aprilie a anului 1703, la ora 7, în zona Mănăstirii Provița a plouat torențial vreme de câteva minute, după care s-a înseninat și pe cer s-a văzut curcubeul. Unul dintre trăitorii obștei, pe nume Teofil, a mers în livadă să-și admire cireșul înflorit. Când s‑a apropiat, privirile i-au căzut asupra unui spectacol uimitor: pe câteva din crengile orizontale ale pomului atârnau picături de apă care nu aveau puterea să se desprindă și, datorită razelor soarelui care se strecurau printre frunze și flori, dădeau impresia că sunt niște diamante uriașe, strălucind în mii de culori. Teofil a rămas pironit locului și a simțit cum în inimă i se strecoară o dulceață de neînchipuit, în timp ce prin față au început să-i joace imagini necunoscute, cu personaje pe care nu le mai văzuse niciodată. Erau scene care păreau a se petrece chiar acolo, la mănăstire, apoi unii dintre cei care participau la ele se mutau în alte locuri și acolo se întâlneau cu alte personaje, pe care le vedea fugind, sau căzând. Fiecare dintre picăturile de apă îl făcea să vadă alte scene, cu alți oameni și în aceste reprezentări juca un rol important locul pe care-l aveau picăturile între alte picături, distanțele până la picăturile de pe alte crengi, culorile care apăreau mai des în fiecare, așa încât Teofil avea impresia că privește lumi întregi, care i se arătau una după cealaltă într-o succesiune tot mai rapidă.

    La un moment dat, razele soarelui n-au mai avut aceeași direcție și picăturile au început să-și piardă strălucirea. Vraja s-a rupt, dar Teofil nu mai era același om. Ceva se petrecuse cu el, o putere aparte i se cuibărise în inimă și nu avea să-l mai părăsească niciodată.

    Călugărul a alergat să-i povestească starețului Gherman ce i se întâmplase.

‒        Deci tu ești cel ales, a spus starețul. Mulțumește-i lui Dumnezeu. În dimineața asta ai căpătat harul de a vedea viitorul. Știam că asta trebuia să se întâmple la un moment dat, căci tocmai pentru asta mi-au fost dați sâmburii pe care i-am îngropat. De-acum, când vei sta față către față cu cineva, o să știi soarta lui și asta va face să te caute multă lume. Dar tu să nu te folosești de puterea ta ca să câștigi cele pieritoare, ci ca să aduci pacea și bucuria între oameni.

În acea clipă, Teofil a văzut o lumină albă care l-a învăluit pe Gherman Monahul. Bătrânului stareț i-au crescut aripi și el s-a înălțat la cer însoțit de trei îngeri.

‒        Ce vezi? l-a întrebat pe Teofil.

‒        Văd că peste trei zile o să părăsești trupul acesta.

‒        Așa este. Am primit și eu semne. Te voi lăsa în locul meu, pentru că Dumnezeu te-a ales.

    În a treia zi de la viziunea lui Teofil, Gherman Monahul s-a săvârșit din această viață. A fost înmormântat în curtea bisericii și, nu după multă vreme, s-a răspândit zvonul că aceia care vin să se închine la mormântul lui se vindecă de boli. Așa au început oamenii să vină în număr tot mai mare la mânăstire și, din cauza asta livada de cireși, care risca să fie pur și simplu devastată, a fost închisă. Doar copiilor li se permitea să intre și să mănânce din cireșe, dar fără să li se mai dea voie să ia și acasă.

Starețul Teofil a devenit repede cunoscut ca un văzător cu duhul. Mulți dintre cei care veneau la el primeau sfaturi neobișnuite, care-i puneau pe gânduri, dar care aveau darul de a rezolva situații din cele mai încurcate. Unui negustor din Câmpina, care avea de adus de la Brașov douăzeci de vite pentru care bătuse palma cu un fermier, i-a spus să nu facă asta într-o zi de joi. Omul nu l-a ascultat, pentru că așa era învoiala cu fermierul, să ia vitele joi, dar când a ajuns în sălbăticia din drumul Azugii, a fost atacat de un urs care i-a sfâșiat două vaci de lapte, el însuși abia scăpând cu viață.

    Altădată, Teofil i-a spus unei femei din Breaza care pierduse un inel de aur pe care-l avea de la mama ei că îl va găsi doar dacă va hrăni păsările cerului. Femeia a început să pună boabe de porumb în mijlocul curții și o mulțime de păsări veneau acolo să se ospăteze, iar după o săptămână, exact când punea boabele la locul obișnuit, din cer a coborât o cioară care ținea în cioc inelul femeii, i l-a pus în palmă și a plecat fără să se atingă de porumb.

    După ce a făcut multe previziuni de acest gen, starețul a primit supranumele de Teofil Știutorul.

    În 1720, Teofil a știut că i se apropie sfârșitul. Istoria s-a repetat, pentru că un alt călugăr, pe nume Evghenie, a primit, în livadă, harul de a citi viitorul. El a devenit stareț în locul lui Teofil și a continuat să le dea oamenilor sfaturi care-i fereau de primejdii sau îi ajutau să rezolve probleme de viață din cele mai complexe.

    Într-o zi, un copil venit din Provița să mănânce cireșe, s-a gândit să rupă un lăstar și să‑l ducă acasă ca să crească și el un cireș ca al mânăstirii. În felul acesta, cireșii lui Gherman Monahul au început să se răspândească în împrejurimile mânăstirii.

    În 1753, Evghenie i-a predat ștafeta lui Ioachim, călugăr sosit de la muntele Athos și stabilit la Provița cu zece ani înainte. Lui Ioachim i-a urmat, în 1770, Irineu de la Cozia, apoi, în 1780, a devenit stareț Nifon Leprosul. Cu toții fuseseră dăruiți cu harul cunoașterii viitorului, după câte o ploaie torențială și o vizită în Livada Popii, cum fusese botezată livada mânăstirii de către sătenii de pe vale.

    În 1786, Nifon Leprosul a avut o viziune apocaliptică: biserica mânăstirii se surpa și icoanele erau duse la vale de apa umflată a pârâului Provița. Un an mai târziu, în luna martie, după două săptămâni de ploi torențiale care i-au făcut pe provițeni să creadă că vine un nou potop, o uriașă alunecare de teren a dus cu sine malul din sudul pădurii denumite astăzi Ursoaia și până în albia Proviței, făcând să dispară Livada Popii și surpând biserica mânăstirii.

    Imediat a început construcția noii biserici, prin grija vătafului de plai Mihalache. La numai două săptămâni după ce a fost gata, Nifon Leprosul a trecut la cele veșnice. Niciunul dintre stareții care i-au urmat nu a mai avut harul cunoașterii viitorului.

    Iată însă că în 1850, săteanul Cârstea al Stanii Anghelinii, ieșind într-o dimineață în curte, după o scurtă ploaie, a fost țintuit locului de niște viziuni ale viitorului care i s-au înfățișat în timp ce privea picăturile de ploaie de pe crengile cireșului pe care-l știa în curte de când începuse să nu mai meargă de-a bușilea. A văzut clar că în Provița, deja denumită „de Sus”, urmează a se naște un mare patriot, care va marca definitiv destinele partiei și ale Bisericii.

    Cârstea a povestit în tot satul ceea ce văzuse. Unii l-au luat în serios, alții i-au spus să meargă să se caute la doctor. Cu timpul, povestea a fost uitată și abia în 1909, când Petru Georgescu, născut în Provița de Sus în 1853, a fost uns mitropolit al Moldovei sub numele de Pimen, unii bătrâni și‑au amintit de Cârstea și de viziunea lui.

    În 1940 a avut loc o nouă întâmplare neobișnuită. Niște copii din cătunul Fricoasa care se jucau la izvorul de apă sulfuroasă, au prins o veveriță. Unul dintre ei, pe nume Tudor, care era un fel de șef al grupului, a luat animalul de gât și l-a strâns până și-a dat sufletul. Ceilalți copii au înlemnit de oroare, iar unul dintre ei, pe nume Pavel, a început să strige la Tudor, numindu-l bestie și criminal. Tudor, nici una nici două, a aruncat veverița cât colo și l-a apucat de gât pe Pavel. Dacă n-ar fi fost acolo ceilalți copii, nu se știe ce s-ar fi întâmplat.

    Pavel, ajuns acasă, i-a povestit tatălui său, Dumitru, ce i se întâmplase. Dumitru, om cu capul pe umeri, nu s-a grăbit să meargă la părinții lui Tudor pentru a li se plânge. S-a dus, în schimb, în livada pe care o îngrijea de-o viață și unde își construise un mic foișor în care-i plăcea să stea și să mediteze la soarta lumii. Chiar atunci a început o ploaie torențială care a ținut două minute, apoi a apărut curcubeul. Privirile lui Dumitru au căzut pe una din crengile cireșului pe care-l plantase între un vișin și un gutui. Câteva picături de apă atârnau de creangă și razele soarelui le făceau să semene cu niște diamante uriașe. Și în timp ce privea, i s-au arătat limpede scene din viitor, în care Tudor juca rolul unui personaj îngrozitor, care-și schingiuia semenii și-i arunca în temniță. I-a spus lui Pavel că nu trebuie să-și dorească răzbunare, dar că este bine să nu se mai joace cu Tudor. I-a povestit ce văzuse și i-a cerut să nu vorbească despre asta.

    Numai că Pavel, ca orice copil, s-a dus din nou să se joace cu copiii și, când i-a venit bine, i-a spus lui Tudor că va ajunge un om de care le va fi tuturor frică pentru că va fi în stare să-i strângă de gât ca pe biata veveriță de la izvor și că asta văzuse tatăl lui în picăturile cireșului.

    În 1978, Tudor, al cărui nume de familie era Postelnicu, a fost numit șef al securității comuniste prin ordinul dictatorului Ceaușescu. Sub conducerea lui au fost urmăriți, persecutați, arestați și torturați numeroși opozanți ai Partidului Comunist Român.

    În 1980, în timp ce își vizita, la Provița, bătrâna mamă, Tudor Postelnicu și-a amintit de Tudor și de povestea cu cireșul lui Dumitru. A dat ordin să se facă cercetări prin sat și să fie aduși la el toți cei care știau câte ceva despre vrăjitoriile respective. Tuturor le era frică de Tudor – în fond era mâna dreaptă a lui Ceaușescu și la un simplu cuvânt de-al lui, oricine putea să ajungă în beciurile Securității pentru a nu mai ieși niciodată de acolo. Așa că nimeni nu a avut curajul să-i vorbească despre cireșii lui Gherman Monahul, despre stareții văzători cu duhul de la mânăstire, ori despre viziunile confirmate ale lui Cârstea al Stanii Anghelinii. Dat Tudor nu a renunțat. A infiltrat în Provița un securist, care făcea pe poștașul și care, împrietenindu-se cu sătenii, a aflat tot ce-l interesa.

    În 1981, Tudor Postelnicu a dat ordin să fie identificați rapid cireșii din soiul celor aduși de Gherman. Numai că nimeni nu putea face identificarea: cireșii monahului, dacă mai existau pe undeva, arătau ca oricare alți cireși. Ca un făcut, livada lui Dumitru fusese luată, în 1972, de o alunecare de teren – copie la scară mult mai mică a celei din 1787.

    Furios, omul lui Ceaușescu a ordonat să fie tăiați toți cireșii din Provița, sub pretextul unor necesități de export pentru mobilă. Singurul care a rămas în picioare a fost cireșul din grădina casei părintești și asta la rugămințile nesfârșite ale mamei lui Tudor.

    În 1987, Postelnicu a fost avansat de Ceaușescu la rangul de ministru de interne. Chiar în ziua numirii, la Provița, bătrâna lui mamă, ieșită în curte să admire curcubeul apărut după o ploaie torențială, a avut o viziune care i s-a înfățișat în timp ce privea niște picături de ploaie atârnate de ramurile cireșului. A văzut mult sânge, oameni alergând de colo colo, morți înșirați de-a lungul străzilor și pe fiul ei, Tudor, cu cătușele la mâini, azvârlit într-o hrubă întunecoasă.

    În decembrie 1989, în timpul Revoluției Române, Tudor Postelnicu a fost arestat. Ca un făcut, unul dintre cei care l-au reținut era din Provița de Sus și a profitat de moment ca să-l ia la rost.

‒        De ce-ai tăiat toți cireșii? De ce mă?

‒        Am fost un dobitoc, a răspuns Postelnicu.

Astăzi, la Provița au crescut din nou cireșii. Din păcate, cel din curtea fostei gospodării a mamei lui Tudor Postelnicu a fost lovit de trăsnet chiar în ziua în care bătrâna murea nespovedită, neîmpărtășită și fără lumânare.