Ducatul de aur - poveste din Tomșani

 Câți mai știu astăzi cine a fost îngrozitorul căpitan al dorobanților, pe numele lui Costache Chihăiescu, dar cunoscut drept Costache Chiorul, care a terorizat Bucureștii mai bine de un sfert din secolul al XIX – lea? Iată ce scria într-un jurnal Ion Cristescu, om care a simțit pe pielea lui de ce era în stare căpitanul, în 1838, când a fost arestat și întemnițat la ordinul agăi Manolache Florescu:

,,După vreo zece zile mă pomenesc că vine căpitan Costache Chihaia si mă scoate în antreaoa arestului, apoi cheamă doi soldați înarmați cu puști cu baionete, zicând: Soldați, vă ordon să-l țineți în picioare pe acest nesupus autorităților și îndărătnic, fără să-l lăsați a se mișca măcar cât de puțin. Ați înțeles ce v-am spus? – Am înțeles! Vă mai spun o dată: nici cea mai mică mișcare, adică: să nu se scarpine pe cap, nici pe corp, ba nici capul să nu-l miște nicidecum, sau sa-l întoarcă a se uita la ceva și nici mâncare, nici apă să nu-i dați; să mi-l țineți așa ca și când ar fi țeapăn. Cum îl veți vedea că se mișcă, să-l înțepați cu baionetele. Ați înțeles?

(....) ouăle coapte le punea la subțiori, vătraiele și lanțurile arse le punea pe pântecele arestaților! Mare și nelegiuit tiran era acesta. Dumnezeu l-a însemnat, căci era ca un monstru, având un ochi, o mână și un picior schilodite. Când a murit, cu talerul l-au îngropat la Sf.Constantin, pe Podul de Pământ’’.

Pentru cine știe ce înseamnă „a îngropa cu talerul”, adică plătind cu bani strânși din colectă publică, pare limpede că monstrul cu chip de om a murit sărac. Realitatea este cu totul alta și ea se leagă de numele unei familii de brăileni, stabilită, în anul 1843, în satul prahovean Tomșani: familia Damian. O stranie și tristă poveste leagă aceste destine – al lui Antemir Damian, al soției lui, Calista, al fiului lor, Alexandru și al sângerosului zbir Costache Chihaia.

Antemir Damian, născut în 1820 în cătunul Galbenu din județul Brăila, era unul dintre cei trei copii ai dascălului Toma Damian. Fiind cu mult mai răsărit decât ceilalți copii din sat, după ce-a terminat școala primară a fost trimis de ai lui să învețe la seminarul din Buzău. La terminarea studiilor, a fost numit preot în Dedulești, sat aflat astăzi în componența comunei brăilene Mircea Vodă. 

Fire neliniștită, Antemir a pus imediat la cale construirea unei biserici – scop nobil, pentru atingerea căruia a făcut o colectă importantă, ajungând înclusiv la Regina Elisabeta. Mai mulți proprietari de moșii pe care i-a cunoscut în acea perioadă au reușit să-l convingă să vină ca preot în Prahova, unde inimosul slujitor al Bisericii a ales comuna Tomșani. Acolo exista doar un mic lăcaș de închinăciune – ceea ce însemna că o biserică nouă putea fi construită cu banii strânși din donații. Lumea, bârfitoare, lansa felurite scenarii privind motivele pentru care Antemir alesese Tomșanii. Unii spuneau că tânărul preot suferea de o boală rară, din pricina căreia trebuia să locuiască în vecinătatea unei bălți, ca să poată respira aerul încărcat cu izuri specifice apelor stătătoare, așa încât alesese Tomșanii pentru balta din Măgula, aflată la mai puțin de un kilometru și jumătate de centru. Alții susțineau că era vorba despre un legământ făcut de Antemir în fața tatălui său, anume că se va stabili cât mai aproape de Ploiești, unde trăia o misterioasă femeie care putea să-l ajute în orice-ar fi dorit să facă, în virtutea unor vechi obligații față de bătrânul Toma. Realitatea era însă că Antemir dorea neapărat să-și lege numele de construirea unei biserici. În plus, el era pasionat de istorie și, cercetând, dăduse peste legenda căpitanului Tomșa, cel care slujise în oastea lui Mihai Viteazul. Astfel a aflat că o parte dintre oamenii lui Tomșa se stabiliseră în zonă, unde întemeiaseră o așezare, inițial constituită din bordeie, căreia îi dăduseră numele Tomșani, în cinstea fostului lor conducător. Ideea de a începe să caute urmele căpitanului îl cucerise.

Soția lui Antemir, Calista, era o femeie simplă și evlavioasă. Își urma soțul oriunde s-ar fi dus și nu-i ieșea niciodată din cuvânt. Se căsătoriseră de tineri, când el, mai mare decât ea cu doi ani, abia împlinise vârsta majoratului. Primul lor copil, un băiat, a murit imediat după naștere, în 1841. În 1842 a murit și al doilea copil, tot un băiat. Următorii patru, băieți cu toții, născuți la câte un an diferență, au murit unul câte unul, ca și cum un cumplit blestem ar fi apăsat asupra familiei Damian.

În 1847, Calista s-a gândit să apeleze la o prietenă din copilărie, pe nume Ana, care venea pe vremuri la Brăila din București, împreună cu părinții ei, Catinca și Atanasie. Pierduse legătura cu ea de peste 30 de ani, dar auzise, înainte de a se muta în Tomșani, că avea o situație foarte bună. Tatăl ei era un mic dregător domnesc care conducea și un anumit negoț, iar soțul era un important funcționar al statului. Era pentru prima dată când Calista începea un demers de o asemenea importanță fără să se consulte cu soțul ei. Timp de șapte ani, ambii făcuseră tot ce le îngăduia Biserica pentru a obține de la Dumnezeu împlinirea marii lor dorințe – aceea de a avea un copil. Antemir se călăuzea după vorbele lui Cristos: „cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”, drept pentru care nu contenea să țină slujbele rânduite pentru nașterea de copii. Calista participa alături de el la lungi ședințe de rugăciune și, de fiecare dată când rămânea însărcinată, îi mulțumea fierbinte lui Dumnezeu pentru că se îndurase din nou de familia ei, după care se ruga tot atât de fierbinte ca noul copil să supraviețuiască. Însă după ce i-a murit și al șaselea fiu, a decis să încerce și altceva. Auzise că în bisericile din capitală pot fi găsiți preoți din cei care știu să abată blestemele de pe capetele oamenilor contra unor sume de bani. Ana, prin soțul ei, precis  cunoștea multă lume și, cel mai probabil, avea destui bani. Singura problemă pentru Calista Damian era să-și găsească vechea prietenă. În cele din urmă a pus la cale un plan ingenios, la înfăptuirea căruia s-a folosit din plin de pasiunea lui Antemir pentru istorie.

În dimineața zilei de luni, 5 iulie 1847, coana preoteasă a fost zărită mergând printre crucile cimitirului, cu o expresie ciudată pe figură. Avea cu sine o lumânare aprinsă și un ștergar. S-a oprit la mormântul unui anume Mihai Stănilă, despre care lumea spunea că ar fi fost urmașul unui dregător important din vremea lui Pătrașcu cel Bun. A înfipt lumânarea la piciorul crucii și a atârnat ștergarul de unul din brațe. S-a închinat de câteva ori, apoi a plecat.

Sigur că această întâmplare nu putea să nu ajungă la urechile lui Antemir. A întrebat-o pe Calista despre ce a fost vorba și a aflat că soția lui îl visase pe Stănilă, plângându-se că nu are nimeni grijă de mormântul lui, care a ajuns să arate ca o movilă oarecare de pe câmp. Visul fusese atât de puternic, încât dis de dimineață dăduse fuga la cimitir cu lumânarea și ștergarul. Antemir, care știa bine că visele pot fi trimise de cel viclean, i-a cerut Calistei ca, dacă i se mai întâmplă să i se arate astfel de lucruri în somn, să-i spună imediat. Totuși, a decis să meargă și el până la cimitir ca să vadă starea mormintelor. Într-adevăr, multe din ele erau total neîngrijite, printre care cel al lui Stănilă arăta cu adevărat îngrozitor.

Obișnuit cu ideea de colectă, Antemir a mers la câțiva dintre proprietarii de moșii care-l aduseseră la Tomșani și a făcut rost de bani pentru cimitir. A chemat sătenii la muncă și s-a apucat de refăcut vechile morminte: a înlocuit crucile de lemn, măcinate de ploi și zăpezi, cu unele noi, a împrejmuit fiecare mormânt cu borduri de piatră, apoi a săpat pământul bătătorit pentru a-l afâna, după care a plantat între borduri flori de câmp multicolore.

Nu mică i-a fost surpriza când Calista, care, deși gravidă, petrecea câteva ore zilnic privind felul în care se lucra la mormântul lui Stănilă, i-a adus o monedă de aur pe care o găsise îngropată. Săteanul care lucra acolo o scosese la lumină în timp ce întorcea pământul cu lopata și ea o luase imediat ca să i-o aducă lui Damian. Era un ducat de aur, extrem de bine păstrat, pe care se vedea numele lui Vladislav al II-lea al Ungariei și care avea, probabil, o valoare numismatică importantă. Numai că Antemir și-a pus imediat întrebarea: cine îngropase moneda acolo? Poate chiar rudele mortului? Cine era, de fapt, Stănilă? Poate că într-adevăr se trăgea din familia unui important dregător, care-i lăsase moneda? Însă ce dregător era acela care deținea o singură monedă? Nu cumva mai erau și altele?

Antemir a mers la mormântul lui Stănilă și, împreună cu săteanul care făcuse descoperirea, s-a pus pe săpat. Au răscolit tot pământul de sus până jos, ajungând să găsească oasele mortului, dar n-au mai dat peste nicio monedă. Și nici nu aveau cum, pentru că întreaga poveste fusese regizată de Calista. Ducatul de aur era o monedă pe care soția lui Antemir o primise când era copil, de la tatăl ei, Alecu. „Să ai grijă de banul ăsta ca de ochii din cap” îi spusese Alecu, „pentru că este vrăjit. Dacă vei da vreodată de greu, folosește-l așa cum ți se va arăta atunci”. Considerând că momentul venise, Calista a pus la cale planul despre care spuneam. A inventat povestea cu visul, apoi, când a Antemir a început recondiționarea cimitirului, a scos ducatul din ascunzătoarea în care-l ținea și, profitând de faptul că săteanul care lucra la mormântul lui Stănilă luase o pauză, l-a aruncat în adâncitura lăsată de ultima lopată și l-a acoperit cu pământ.

Următorul pas a fost făcut a doua zi după descoperirea ducatului. Calista l-a visat din nou pe Stănilă, care părea fericit. „Mi-a mulțumit și, ca răsplată, mi-a dat a înțelege că Tomșa e îngropat la București”, i-a spus ea lui Antemir. „Și mai zice că locul unde zace ni-l poate spune doar o femeie al cărei nume seamănă cu al meu până la două litere”. Visul s-a repetat de mai multe ori, ceea ce l-a făcut pe Antemir să se impacienteze. În cele din urmă i-a încolțit ideea: „N-o fi vorba de prietena ta, Ana? Țin minte că pe mama ei o chema Catinca, nume care îndeplinește condiția din vis”. „Ar putea fi o idee”, a zis Calista.

Antemir s-a dus din nou la unul dintre moșierii cu care se înțelegea atât de bine și l-a rugat să facă cercetări prin intermediul prietenilor lui din București, pentru a da de urma Anei Ghiulerasa – prietenă veche a soției lui, care probabil avea un alt nume, obținut prin căsătorie. A primit răspunsul cerut în două zile: într-adevăr, Ana se căsătorise, chiar de două ori. Prima dată cu un oarecare Ivancea, de care divorțase după numai patru ani. A doua oară cu un funcționar de la Vistieria Statului, un om plin de relații pe nume Ipătescu. Locuiau într-o casă de pe strada Radu Calomfirescu și se spunea că nu se înțeleg prea bine, ea fiind bănuită că ar avea mai multe legături extraconjugale.

„Ce-ar fi să-i facem o vizită?” și-a întrebat Antemir soția. „Cum hotărăști”, a răspuns Calista, „eu nu țin neapărat”.

În ziua de vineri, 20 august 1847, familia Damian a mers la București, unde s-a întâlnit cu familia Ipătescu. Revederea celor două vechi prietene a fost sărbătorită cu multă risipă de șampanie franțuzească și de bucate alese. După masă, domnii s-au dus să bea un coniac, iar doamnele s-au ascuns în bucătărie, unde s-au pus pe povestit.

Așa a aflat Calista că Ana, împreună cu soțul ei, participa la diverse întâlniri de taină ale societății secrete Frăția, unde se punea la cale o mare Revoluție, care urma să-i împroprietărească pe țărani, să abolească Regulamentul Organic și să adopte o constituție nouă pentru a garanta libertatea individuală, a cuvântului și a presei. Conducătorul Frăției era Nicolae Bălcescu, de care Calista nu auzise niciodată. În jurul lui se aflau oameni importanți, dar cel mai important era un anume Nicolae Golescu – „iubitul meu secret, dar nu cumva să te scapi la soțul tău”, i-a spus Ana Ipătescu prietenei sale din copilărie. Cât privește găsirea unui preot care să risipească blestemele, lucrul era ca și aranjat, pentru că la întâlnirile Frăției participa un preot pe nume Radu Șapcă, un om extraordinar, sosit din Oltenia, unde fusese și preot dar și haiduc. Știa să scoată dracii din om și să dezlege toate felurile de farmece, iar pe mulți îi vindeca de boli numai punându-le mâna pe creștet și rugându-se pentru ei. Chiar a doua zi, a spus Ana, puteau merge să-l întâlnească, dar pentru asta era nevoie ca soții Damian să rămână în București peste noapte și, dacă doreau, li se punea pune la dispoziție o cameră la etaj. Deoarece Antemir nu trebuia să știe despre ce era vorba în realitate, urma ca ele două, ca vechi prietene, să pretindă că se duc împreună într-un loc unde nu aveau acces decât doamnele, iar soții lor n‑aveau decât să meargă la club, ca să pună țara la cale. Cât despre povestea cu Tomșa, rezolvarea era simplă. „Da, îi spunem că mama știa și că mi-a povestit despre acest Tomșa, care era frate de cruce cu Radu Calomfirescu – și el căpitan în oastea lui Mihai Viteazul. Dar nu mi-a vorbit despre locul exact unde zace, iar acum, că biata de ea a murit, nici nu mai avem cum să aflăm”. Lui Antemir nu-i rămânea decât să accepte varianta Anei și cu asta întreaga aventură urma să ia sfârșit.

Popa Șapcă, după felul în care îl alintau revoluționarii, stătea ascuns undeva în zona „Cuțitul de Argint”. Cei ca el erau vânați peste tot de oamenii Departamentului din Năuntru, iar cel mai rău dintre cei răi era Costache Chiorul, care comitea atrocități de neînchipuit. El supraveghea o mulțime de case în care s-ar fi putut ascunde „progresiștii” și tot timpul cerea autorizații ca să înceapă arestările. „Dar n-om avea tocmai noi ghinionul să îi cădem în gheare”,  a zis Ana Ipătescu, surâzând.

Calista a acceptat. Ar fi făcut aproape orice ca să aibă un copil. Așa că l-a rugat pe Antemir să fie de acord cu programul sugerat de Ana și însușit rapid de Nicolae. Cei doi au rămas peste noapte în casa din Radu Calomfirescu.

A doua zi, la ora 9, doamnele au plecat de acasă cu o trăsură, fără să dea nicio informație privind locul către care se îndreptau. Nicolae știa unde se află locurile preferate de întâlnire cu prietenele ale soției sale, așa că nu a fost îngrijorat, spre deosebire de Antemir, care nu-și găsea liniștea din pricina unor presimțiri sumbre care nu-i dădeau pace. Dar Nicolae i-a dat asigurări că nu e niciun pericol, altfel nu ar fi fost de acord cu escapada celor două doamne.

La ora 10, Ana și Calista au ajuns la Popa Șapcă. Au bătut la ușă îndelung, până când li s‑a deschis și au fost poftite înăuntru. Aflând pentru ce au venit, revoluționarul le-a spus că problema Calistei se poate rezolva foarte simplu. I-a pus mâna stângă pe creștet, cu dreapta a luat Biblia, pe care o deschisese la întâmplare și a citit:

„Pentru că Eu voi face ceruri noi şi pământ nou. Nimeni nu-şi va mai aduce aminte de vremurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte, ci se vor bucura şi se vor veseli de ceea ce Eu voi fi făcut, căci iată întemeiez Ierusalimul pentru bucurie şi poporul lui pentru desfătare.

Şi Mă voi bucura de Ierusalim şi Mă voi veseli de poporul Meu şi nu se va mai auzi în acesta nici plâns, nici ţipăt. Să nu mai fie acolo copii care mor în floarea vârstei şi nici bătrâni care nu ajung la capătul vieţii lor!”

„Gata”, a spus Popa Șapcă, „o să ai un copil. Va fi băiat și, dacă vrei să supraviețuiască, trebuie să-i dai numele Alexandru”. N-a vrut niciun ban, dar i-a atras atenția Calistei că are de trecut prin niște încercări nu tocmai plăcute până să se bucure de copilul ei.

La ora 12:30, cele două prietene au plecat către casă. Vorbiseră cu birjarul să vină să le ia și omul se ținuse de cuvânt. Numai că, după ce s-au urcat în trăsură, Ana și Calista au avut parte de surpriza vieții lor. Birjarul nu era altul decât Căpitanul Costache, care a scos niște răcnete înspăimântătoare și a dat bice cailor luând-o către zona care astăzi se numește Calea Plevnei, dar atunci era cunoscută ca Podul de Pământ. Răcnetele erau un semnal, pentru că la auzul lor au apărut imediat niște dorobanți călări, care au însoțit trăsura până la destinație – un imobil cenușiu, cu aspect sinistru. Femeile au fost duse înăuntru cu forța, apoi dorobanții le-au forțat să coboare un rând de trepte întunecoase. Ajunse într-o încăpere cu pereții mucegăiți, au fost obligate să stea în genunchi în fața unei mese de lemn la care se așezase Costache. Exista un singur geam, foarte mic, pe unde pătrundea o lumină slabă, care făcea atmosfera și mai înfricoșătoare. Se mai vedea un pat acoperit cu niște pături, iar pe unul dintre pereți se zărea o icoană a Fecioarei Maria. Ușa era păzită de doi dorobanți, ca să nu mai existe nicio îndoială că soarta celor aduși acolo era pecetluită.

‒        Mă cunoașteți? a început Chiorul. Arăta, într-adevăr, ca un monstru, cu chipul desfigurat de lipsa ochiului drept, cu mâna stângă retezată puțin deasupra cotului.

‒        Da, a spus Ana, ești Căpitanul Costache. Dar tu pe mine mă cunoști?

‒        Ar trebui să cunosc orice cățea progresistă din București? Nu mă interesează cine ești, vreau să știu ce căutai la Cuțitul de Argint. Ce-ai avut de vorbit cu păduchele progresist oltean? Crezi că nu am informații? Spune, ce pregătește?

‒        Nu am venit pentru așa ceva, am adus-o pe prietena mea la părintele Șapcă pentru ca să o dezlege de farmece.

‒        Deci nu vrei să spui. Știi că de aici nu există scăpare? Vorbești sau pătimești, asta e vorba mea preferată.

‒        Soțul meu este Ipătescu de la Vistierie. Dacă pățesc ceva, o să ai mari probleme.

‒        Hoțul de Ipătescu? Deci și el e progresist de-al lui Bălcescu, așa cum bănuiam de mai multă vreme.

Chiorul s-a ridicat, a venit lângă cele două femei, s-a învârtit de câteva ori în jurul lor, apoi, brusc, a lovit-o pe Ana peste față cât a putut el de tare.

‒        Mă ameninți tu pe mine, cățea revoluționară? 

A înșfăcat gârbaciul cu care băga spaima în bucureșteni și a început s-o lovească pe unde apuca, slobozind, în tot timpul acesta, un potop de înjurături sinistre. Ana a căzut la pământ și n-a mai mișcat. Atunci Chiorul s-a îndreptat către Calista, care nici să respire nu mai putea de spaimă.

‒        Tu a cui nevastă ești?
‒        Eu sunt din Tomșani, soțul meu e preot acolo.
‒        Și ce cauți la Popa Șapcă? Spune.
‒        Eu am venit pentru dezlegarea de farmece, nu am nimic de-a face cu revoluționarii, nici n-am auzit de ei până să ajung la București.

‒        Și ce farmece vrei tu să-ți dezlege nelegiuitul ăla?
‒        Vreau să nu-mi mai moară copiii după naștere.
‒        Ți-au murit mulți?
‒        Șase.
‒        Și acum îl ai pe-al șaptelea în tine?
‒        Da.
‒      Ei bine, află că nu o să supraviețuiască, a răcnit Chiorul, lovind-o pe Calista cu piciorul în burtă. Dar nu-i nicio pagubă, pentru că o să-ți fac eu unul nou-nouț și o să mă ajute și băieții ăștia doi.
Apoi a început să-și lepede hainele și la fel au făcut și cei doi dorobanți care păzeau ușa. Când a înțeles ce urmează să i se întâmple, Calista s-a ridicat în picioare, s-a repezit către icoana Fecioarei Maria, a smuls-o și s-a lipit cu spatele de perete, ținând-o strâns în dreptul pieptului. În acel moment, ceva s-a întâmplat cu Căpitanul Costache, care a încremenit privind scena cu unicul lui ochi. După câteva secunde a zis:

‒        Gata, echiparea.

Jandarmii s-au conformat ordinului, apoi și-au reluat locurile din dreptul ușii.
‒        Gata, femeie, s-a terminat, a mai zis Chiorul. O să te las să pleci.

‒        Și pe Ana? a întrebat Calista cu voce gâtuită.
‒        Și pe ea, a răspuns Chiorul.

N-a durat mult până când Ana Ipătescu și-a revenit în simțiri, ajutată și de câteva pahare cu apă rece aruncate în obraz. Chiorul a ajutat-o să se ridice. Avea îmbrăcămintea sfâșiată în câteva locuri de la curelele gârbaciului, iar pe obraz i se contura urma loviturii de pumn.

‒        Dacă spuneți ce s-a întâmplat, nu mă las până nu vă aduc din nou aici și atunci n-o să vă mai scape nici Cristos în persoană din mâinile mele. Inventați ce vreți, dar nu pomeniți de mine. Iar tu, i s-a adresat el Calistei, îmi rămâi datoare până la sfârșitul vieții. Fii pregătită, pentru că mai curând sau mai târziu o să vin să-mi plătești datoria.

Ajunse acasă, cele două femei le-au spus soților înmărmuriți de groază o poveste cu niște bandiți care le-au atacat pe când mergeau să admire Podul Mogoșoaiei. Nu știau cine fuseseră atacatorii și nici unde le duseseră ca să le jefuiască. Văzând că n-au bani și bijuterii, le lăsaseră, în cele din urmă, în pace. Din păcate, fuseseră violenți și numai faptul că își dăduseră seama de starea Calistei o scutiseră pe aceasta de lovituri. Ana, în schimb, primise un pumn în obraz și câteva bice pe spinare.

La plecare, duminică dimineață, Calista i-a spus Anei:

‒        Vezi cum faci să nu îi spună Popa Șapcă lui Nicolae că am fost pe la el, ca să nu iasă la iveală că am ascuns adevărul.

‒        N-avea grijă, m-am gândit și eu la asta. Chiar mâine avem o întâlnire de taină și o să am grijă să vorbesc cu el.

‒        Dar despre datoria pe care aș avea-o la Căpitanul Costache ce părere ai? Înțelegi ceva?

‒        De asta mi-e cam teamă, îți spun sincer. Nu cred că a vorbit ca să se afle în treabă.

În ziua de 14 noiembrie s-a născut al șaptelea copil al soților Damian, care nu a spraviețuit decât două săptămâni. Disperată, Calista a început să se gândească la sinucidere. Se învinovățea că a apelat la Popa Șapcă și, mai ales, că nu i-a spus adevărul lui Antemir. A început să creadă că moartea copilului era pedeapsa lui Dumnezeu. Apoi i-a încolțit spaima că va fi vizitată de Căpitanul Costache, care cine știe ce avea să-i ceară. A traversat o perioadă cu adevărat crâncenă din viața ei. Chinurile interioare prin care trecea nu puteau rămâne neobservate de Antemir, care i-a cerut cu fermitate să-i spună ce se întâmplă. În cele din urmă, Calista a decis să își elibereze conștiința. I-a povestit totul, de-a fir a păr, începând cu falsa descoperire a ducatului de aur, continuând cu întâlnirea cu Popa Șapcă și terminând cu episodul din beciul lui Costache Chiorul, fără să uite amenințarea acestuia că va veni să-și ia plata.

Antemir a fost distrus. Femeia despre care nu avea nici cea mai mică îndoială că îi era credincioasă, în care era convins că poate avea încredere, îl trădase. Și nu doar atât, îl trădase și pe Dumnezeu, pentru că ceea ce făcea Popa Șapcă se chema, în viziunea lui, magie și asta însemna că, de bună voie, Calista lăsase puterile întunericului să intre în casa lor. Pentru asta, Dumnezeu o pedepsise în trei chipuri: întâi să sufere spaima cumplită din odaia de tortură a lui Costache Chiorul, apoi să piardă al șaptelea copil și, în sfârșit, să îndure cumplitul chin al groazei că se va trezi cu Chiorul la Tomșani.

‒        Femeie, a spus Antemir, tu realizezi ce-ai făcut?

Calista nu a putut răspunde altfel decât printr-un plâns cu sughițuri, care a ținut-o trei zile încheiate, timp în care rugăciunile nu au contenit în casa celor doi. Antemir a citit tot felul de texte speciale, printre care Molitfele Sfântului Vasile – temutele blesteme la adresa diavolului. După cele trei zile, plânsul Calistei a încetat.

În ziua de duminică, 14 martie 1848, la Tomșani a sosit un călăreț care o căuta pe coana preoteasă. Calista a simțit un junghi în inimă – nu avea cine să fie decât mesagerul lui Costache Chiorul. S-a dus să-l întâlnească împreună cu Antemir. Omul era înalt, uscat, pământiu la față și avea ochii stinși.

‒        A sosit timpul să-ți plătești datoria, i-a spus el Calistei. Vremurile sunt grele, Căpitanul s-ar putea să aibă necazuri. În desaga asta sunt bunurile lui cele mai de preț. Ți le-am adus să le ții până trece urgia. După aceea o să mă întorc să le iau.

I-a întins femeii desaga și a plecat. Dar în casa Damian a pătruns din nou un suflu rece, amintindu-i Calistei de atmosfera din subsolul casei de la Podul de Pământ. Groaza că s‑ar putea să se întâmple ceva cu obiectele Chiorului – bijuterii, monede de aur, fișicuri de bancnote de toate națiile, declarații ale celor care, pentru a scăpa de tortură, îi donau Chiorului casele, declarații de împrumut și alte valori care transformau desaga într-o adevărată comoară, acea teribilă groază nu le mai dădea pace. Antemir a reînceput slujbele și, cu ajutorul lor, cei doi au reușit să se liniștească.

În iunie, la București a izbucnit revoluția. Evenimentele par desprinse dintr-un film: noul guvern îl îndepărtează pe Costache, trimițându-l la pușcăria din Râmnicu Sărat, ca șef al pazei. Mulțimile furioase năvălesc și îi distrug casa, dar nu numai lui ci și altor ticăloși ai vremii. La 19 iunie, lovitura de stat organizată de coloneii Odobescu și Solomon conduce la arestarea guvernului provizoriu. Mulțimea care manifesta pe străzi bate în retragere. La Podul Mogoșoaiei apare Ana Ipătescu, agitând două pistoale și strigând „Moarte trădătorilor”. Oamenii se repliază, pătrund în palat și eliberează guvernul. La 19 iulie, turcii invadează Țara Românească, demit guvernul și instituie locotenența domnească, în frunte cu Ion Heliade Rădulescu, Cristian Tell și Nicolae Golescu. Căpitanul Costache revine în forță și loviturile gârbaciului încep să se audă din nou, cu și mai multă tărie.

Lumea din Tomșani era la curent cu evoluțiile de la București și, la un moment dat, oamenii chiar s-au organizat pentru a începe o revoltă. Dar totul s-a stins rapid, pentru că răsculații n‑au avut un lider autentic. Antemir afla toate noutățile de la unul dintre proprietarii de moșii – doctorul Peter Popp, pe care-l vizita din trei în trei zile tocmai pentru acest motiv. Când a auzit de revenirea lui Costache, a știut că urmează să primească o nouă vizită. Și chiar așa s-a întâmplat. Luni, 13 septembrie 1848, călărețul cu ochii stinși a intrat în biserică, unde Antemir și Calista se ocupau cu măturatul, și a spus:

‒        Am venit să-mi dați ce v-am lăsat. Poate nu știți, dar Costache are trei copii, pe care nu vrea să-i lase de izbeliște.

Fără prea multă vorbă, coana preoteasă a dat fuga în casă și a adus desaga. Omul a cântărit‑o în mâini, s‑a uitat înăuntru, apoi a plecat.

Din acel moment, pacea și liniștea au revenit în sânul familiei Damian din Tomșani. Toate au intrat în vechiul ritm. Antemir a terminat de refăcut mormintele, a transformat micul lăcaș de închinăciune într-un schit încăpător și a început demersurile pentru construirea unei școli.

În 1874, Peter Popp a trecut la acțiune. A durat în locul schitului o biserică, după care a construit o școală și un sediu pentru primărie, care dăinuie și astăzi. Antemir a început să țină niște slujbe deosebite, la care veneau să participe de multe ori și săteni din satele învecinate.

În 1877, Calista a rămas din nou gravidă. A dat naștere unui băiat, pe care l-a botezat Alexandru. Antemir a simțit că e vorba de copilul mult așteptat și că acesta va fi un om deosebit. „Va fi ministru în țara asta”, obișnuia el să spună. Când l-a trimis la școală, în Urlați, l-a înscris sub numele de Alexandru Antemireanu, considerând că Damian nu era un nume potrivit pentru un viitor om de stat. La absolvire, Alexandru s-a înscris la liceul Petru și Pavel – astăzi I.L. Caragiale – din Ploiești. În anii de liceu a fost cuprins de o misterioasă maladie sufletească pe care unii ar numi-o, astăzi, depresie. Ceva îl atrăgea în permanență înapoi în satul lui, Tomșani – „în liniștea satului și în singurătatea lui dulce dela țară”, după cum scria în jurnal.

În 1895 s-a înscris la cursurile de literatură și filosofie de la Universitatea din București. După o vreme și-a abandonat studiile și a început să scrie în presa vremii. În jurnalul lui din 1897 găsim următoarea însemnare: „Cred, și mi se pare că e un fapt ce s-ar putea dovedi științificește, că ce a fost bun și frumos în omenire merge către sfârșit.” Avea doar 20 de ani când a scris aceste cuvinte și putem deduce din asta ce frământări înterioare îl măcinau.

În 1898, Antemireanu a făcut, în jurnalul lui, câteva consemnări bizare.
„ochiul scos cu cuțit de argint dublează puterea celui rămas” (14 ianuarie)
„și pe cel mai rău dintre cei răi îl face mielușel icoana strânsă la piept” (8 martie)
„dezlegarea adevărată nu vine mai devreme de 30 de ani” (28 aprilie)
„geaba arunci bani de aur în țarină, căci nu poți să ascunzi minciuna” (11 mai)
„și de vor muri șapte, nu va fi decât voia lui Dumnezeu, la care ne vom supune” (19 mai)

În același an, Antemireanu a dat gata romanul lui intitulat „Din vremea lui Căpitan Costache”. Una dintre scenele foarte puternice este cea în care Chiorul vrea s-o violeze pe Elencuța, fata bătrânului negustor Tudose Abagiul, pe care o răpise cu ajutorul dorobanților. Elencuța, cuprinsă de groază, smulge din perete icoana Maicii Domnului și o strânge la piept, ceea ce îl determină pe Costache să o lase în pace.

După 1903, Antemireanu a intrat într-un con de umbră. Mulți dintre prietenii lui, printre care Șt. O. Iosif, ori Ilarie Chendi spuneau că tristețea lui era molipsitoare și fără leac. Cine intra în camera lui avea senzația unei colivii în care se zbate un vultur. Se gândea la sinucidere destul de des, dar în cele din urmă a învins acest gând.

S-a căsătorit în 1908, cu Elena, care abia împlinise 19 ani. Planul lor era să se stabilească la Tomșani, să aibă mulți copii, iar el să predea la școala din sat. Dar n-a fost să fie așa.

În 1909, Elena s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Alexandru, ca să o protejeze, ca să n-o lase să priceapă grozăvia bolii, a rămas să locuiască împreună cu ea până când fata a murit. În vara lui 1910, abia mai putând să se țină pe picioare, Antemirescu s-a internat într-un sanatoriu, unde a murit și el, după numai cincisprezece zile. A fost înmormântat, conform dorinței lui, într-o zi de marți, iar la cap i s-a pus un ducat de aur despre care nimeni nu știa ce importanță avusese pentru el.