Principalul avantaj care
ar apărea în urma instaurării socialismului este, fără îndoială, faptul că
socialismul ne-ar elibera de necesitatea sordidă de a trăi pentru alţii, ceea
ce în prezent apasă atât de greu aproape asupra tuturor.
În decursul secolului, câteodată,
un mare om de ştiinţă cum este Darwin, un mare poet cum este Keats şi un
spirit critic fin cum este Renan, un artist desăvârşit ca Flaubert au fost
capabili să se izoleze, să se ţină deoparte de pretenţiile zgomotoase ale
celorlalţi, să stea „la adăpostul zidului”, cum spune Platon, şi să atingă
astfel perfecţiunea interioară, spre propriul câştig unic şi spre câştigul unic
şi durabil al lumii întregi. Majoritatea oamenilor îşi ruinează viaţa
printr-un altruism nesănătos şi exagerat – sunt forţaţi, într-adevăr, să se
ruineze. Se văd înconjuraţi de o sărăcie dezgustătoare, de o urâţenie
dezgustătoare, de o foamete dezgustătoare. Sunt astfel, inevitabil, adânc
tulburaţi de toate acestea. Omul este stârnit mai curând emoţional decât
intelectual; şi, aşa cum am subliniat acum câtva timp într-un articol despre
funcţia criticii, e mai uşor să ai înţelegere faţă de suferinţă decât faţă de
gândire. În consecinţă, având intenţii admirabile, deşi greşit direcţionate, ei
se înhamă la modul foarte serios şi cu mult sentiment să remedieze relele pe
care le întâlnesc. Dar remediile concepute de ei nu vindecă boala, o prelungesc
doar. Într-adevăr, remediile lor sunt o parte a bolii.