Cioran despre Borges

Dragă prietene,
În noiembrie, cînd ai trecut prin Paris, m-ai rugat să colaborez la un volum omagial consacrat lui Borges. Prima mea reacţie a fost negativă; a doua . . . la fel. La ce bun să-l omagiem cînd înseşi universităţile o fac? Neşansa de a fi recunoscut s-a abătut asupra lui. Merita o soartă mai bună. Merita să rămînă în umbră, în zona imperceptibilului, merita să rămînă la fel de insesizabil şi de nepopular ca nuanţa, care este, cu adevărat, domeniul lui. Consacrarea e cea mai cruntă pedeapsă - pentru un scriitor în general şi în special pentru un scriitor de genul lui. Din momentul în care toţi îl citează nu mai poţi să-l citezi, sau, dacă o faci, ai sentimentul că vii să îngroşi masa „admiratorilor”, a duşmanilor săi. Cei ce vor cu orice preţ să-i facă dreptate nu fac în realitate decît să-i grăbească prăbuşirea. Mă opresc, căci dacă aş ţine-o pe tonul acesta aş sfîrşi prin a-i plînge pe umăr. Or, avem toate motivele să credem că-şi plînge soarta el însuşi. 

Cred că ţi-am spus deja de ce mă interesează atîta: pentru că reprezintă un tip de umanitate pe cale de dispariţie şi pentru că întrupează paradoxul unui sedentar fără patrie intelectuală, al unui aventurier imobil, simţindu-se în largul lui în mai multe civilizaţii şi literaturi, un monstru superb şi condamnat. Căutînd în Europa un exemplar similar, gîndul te duce la un prieten al lui Rilke, la Rudolf Kassner, care a publicat la începutul secolului o lucrare de referinţă despre poezia engleză (după ce am citit-o, în timpul celui de-al doilea război, m-am apucat să învăţ engleza...) şi a vorbit cu o pătrundere admirabilă despre Sterne, Gogol, Kierkegaard, ca şi despre India sau Maghreb. Profunzimea şi erudiţia nu fac casă împreună; el reuşise totuşi să le împace. Un spirit universal, căruia nu i-a lipsit decît harul, decît seducţia. Aici se vede superioritatea lui Borges, seducător fără pereche, care a izbutit să agrementeze orice, chiar şi raţionamentul cel mai arid, cu o fărîmă de impalpabil, de imaterial, de dantelă. Căci totul, la el, este transfigurat prin joc, printr-un balet scînteietor de formule inspirate şi de sofisme savuroase. Niciodată nu m-au atras spiritele încorsetate într-o singură formă de cultură. Să nu te înrădăcinezi, să nu aparţii niciunei comunităţi - aceasta a fost şi este deviza mea. Cu ochii aţintiţi spre alte zări, am încercat mereu să aflu ce se întîmplă pe alte meleaguri. La douăzeci de ani, Balcanii nu mai puteau să mi ofere nimic. E drama, dar şi avantajul celui născut într-un spaţiu „cultural” minor, oarecare. Străinul devenise dumnezeul meu. De aici setea de a cutreiera prin literaturi şi filozofii, de a le devora cu o pasiune maladivă. În mod inevitabil, ceea ce se petrece în estul Europei trebuie să se întîmple şi în ţările Americii latine, ai cărei reprezentanţi - am constatat - sînt infinit mai informaţi și mai „cultivaţi” decît occidentalii, iremediabil provinciali. Nici în Franţa şi nici în Anglia nu văd pe nimeni care să aibă o curiozitate comparabilă cu a lui Borges, o curiozitate împinsă pînă la manie, pînă la viciu, şi nu greşesc spunînd viciu, căci, în materie de artă şi de reflecţie, tot ce nu alunecă într-o fervoare puţin perversă este superficial, deci ireal. Ca student, trebuise să mă ocup de discipolii lui Schopenhauer. Printre ei se afla un anume Philipp Mainländer, care îmi reţinuse atenţia în mod deosebit. Autor al unei Filozofii a eliberării, el poseda pe deasupra, în ochii mei, nimbul pe care-l conferă sinuciderea. Mă mîndream că sînt singurul care se mai ocupă de acest filozof, uitat cu desăvîrşire; nu aveam de altfel nici un merit, căci căutările mele duceau inevitabil la el. Nu mică mi-a fost surpriza cînd, mult mai tïrziu, am nimerit peste un text al lui Borges care-l scotea din uitare tocmai pe Mainländer! Dau exemplul acesta pentru că, de atunci, am început să meditez mai serios la condiţia lui Borges, predestinat, constrîns la universalitate, silit să-şi exerseze spiritul în toate direcţiile, fie şi numai pentru a scăpa de asfixia argentiniană. Neantul sud-american e cel care-i face pe scriitorii unui întreg continent mai deschişi, mai vii şi mai diverşi decît europenii vestici, paralizați de tradiţii şi incapabili să iasă din prestigioasa lor scleroză. Vrei să afli ce-mi place mai mult la Borges; am să-ţi răspund fără ezitare: dezinvoltura cu care se mişcă în domeniile cele mai diferite, darul de a vorbi cu egală subtilitate despre Veşnica reîntoarcere şi despre Tangou. Pentru el toate sînt echivalente, de vreme ce el e centrul totului. Curiozitatea universală nu este semn de vitalitate decît dacă poartă pecetea absolută a unui eu, a unui eu de la care porneşte totul şi la care sfïrşeşte totul: suveranitate a arbitrarului, început şi sfîrşit ce pot fi interpretate după criteriile cele mai capricioase. Unde-i realitatea în toate acestea? Eul - farsă supremă ... Jocul, la Borges, aminteşte de ironia romantică, de explorarea metafizică a iluziei, de jongleria cu Nelimitatul. În ziua de azi, Friedrich Schlegel se reazemă de Patagonia . . . Încă o dată, nu putem decît regreta că un surîs enciclopedic şi o viziune atît de rafinată suscită o aprobare generală, cu tot ce implică aceasta.. . Dar, în definitiv, Borges ar putea deveni simbolul unei omeniri fără dogme şi fără sisteme şi, dacă există o utopie la care să subscriu bucuros, ea ar fi aceea în care toţi s-ar modela după el, după unul din spiritele cele mai puţin apăsătoare din cîte-au fost vreodată, după „ultimul delicat”.
(Dintr-o scrisoare către Fernando Savater)