Fluturele mov - Poveste din Șotrile

Cei care caută, în oceanul Internetului, informații despre chihlimbar, află câteva lucruri interesante: „Chihlimbarul, numit și ambră galbenă, este o piatră semiprețioasă de culoare galbenă, transparentă, opacă sau translucidă, cu incluziuni translucide sau opace, de origine organică, provenind din rășină fosilă produsă în special de pin.”

„Vârsta chihlimbarului este apreciată la până la 260 milioane de ani. Prezintă pentru cercetătorii paleontologi o importanță deosebită, prin incluziunile de fosile conservate perfect, timp de milioane de ani, în masa rășinii.”

„În țara noastră există un tip de chihlimbar specific munților Carpați, numit „romanit”, de culoare galben-verzuie, despre care savantul Gheorghe Munteanu-Murgoci a demonstrat în 1903, prin lucrarea sa de doctorat, că este chihlimbar, nu tămâie.”
Unii dintre cei care ajung cu cercetarea până aici, se opresc – au aflat ce este chihlimbarul, ba încă și alte informații conexe. Alții însă merg mai departe și caută să afle cine a fost Gheorghe Munteanu-Murgoci. Ei descoperă că în spatele acestui nume se ascunde un savant renumit, fondator, alături de Vasile Pârvan și Nicolae Iorga, al Institutului de Studii Sud-Est Europene din București, întemeietor al pedologiei – știința solurilor, doctor în petrografie la Universitatea din München, membru corespondent al Academiei Române și câte altele.
Puțini sunt cei care ajung să afle amănunte despre teza de docență a lui Munteanu-Murgoci, susținută în 1903 și intitulată „Zăcămintele succinului (chihlimbarului, n.n) din România”. Aceia care o fac, află cu surprindere că renumitul profesor a consemnat acolo descoperirea unor urme de chihlimbar în localitatea prahoveană Șotrile. Iar surprinderea se explică prin faptul că toate sursele accesibile online informează că „În România, singura exploatare de chihlimbar a fost în satul Colți, Buzău”, precum și prin aceea că după Munteanu-Murgoci nu a mai scris nimeni despre chihlimbarul de la Șotrile.
Există, însă, o poveste adevărată care s-a petrecut în acea zonă și pe care nu o pomenește nicio sursă din oceanul Internetului. Ea este legată de numele unor săteni din Șotrile, de un important zăcământ de chihlimbar care există acolo – într-o formă pe care unii nu o admit ca fiind posibilă, de un număr de incidente stranii petrecute în 1905 și, în sfârșit, de persoana unei tinere profesoare de geografie din Ploiești.

La scurt timp după publicarea lucrării lui Munteanu-Murgoci, un student la geologie pe nume Sotir a organizat, împreună cu doi colegi, o drumeție la Șotrile, pentru a căuta chihlimbarul. Când au ajuns, prima dată s-au tocmit cu un localnic pentru casă și masă, spunându-i că au venit să caute urmele dacilor care ar fi existat în zonă cu mulți ani înaintea lui Hristos. Omul i‑a primit, bucuros că o să aibă cu cine mai schimba o vorbă seara, la un pahar de țuică și nu le-a cerut bani decât pentru mâncare. Așa că a doua zi cei trei au plecat la drum dis de dimineață, luând-o pentru început pe Valea Boncului. Aveau asupra lor busolă, cazmale, cuțite și tot ce le-ar fi putut trebui pentru a dezgropa chihlimbarul dacă l-ar fi găsit. În plus, pe măsură ce urcau, desenau harta aproximativă a traseului și făceau semne pe stânci și pe copaci, ca să găsească ușor drumul de întoarcere. Păstrau o distanță de circa 100 de metri stânga-dreapta între ei, ca să acopere o fâșie cât mai mare de teren și, din când în când, se strigau unul pe celălalt, pentru a fi siguri că nimeni nu se pierde de grup. Cine i-ar fi văzut și ar fi știut ce caută, ar fi spus că nu au nicio șansă, mergând așa, la întâmplare și căutând acul în carul cu fân. Dar studenții știau bine ce fac, pentru că învățaseră în facultate cum să citească semnele pământului. Știau ce urmează după un strat de lut roșu sau galben, unde e aproape sigur că vor găsi diverse roci, ce informații poate oferi vegetația și, în primul rând, după ce semne se recunosc locurile în care s-ar putea ascunde bucățile de chihlimbar.

Spre seară s-au întors fără a fi găsit nimic. Cel care-i găzduia, pe numele lui Mihai Dogaru, o pusese pe Domnița, nevasta lui, să aștearnă masa. Au mâncat cu toții și apoi s-au întins la povești, acompaniate de un rachiu foarte bun de mere. Nea Mihai știa o mulțime de întâmplări din vechime și le-a vorbit tinerilor despre întemeietorul comunei, Șetraru, despre haiducii Neculai Grozea, Vintilă Tartan sau Ion Constantin. Le-a mai povestit și despre comori bine ascunse și despre un bătrân din Pietriceaua, pe nume Gheorghe Chivescu, care avea o hartă a locurilor unde se află comorile, dar care murise cu câțiva ani în urmă și nu mai știa nimeni ce făcuse cu ea. Iar spre miezul nopții, când rachiul își făcuse pe deplin efectul, nea Mihai le-a recitat celor trei niște versuri care-l impresionau pe el până la lacrimi, singurele pe care le mai ținea minte dintr-o baladă locală pe care i-o spusese bunicul lui cu mulți ani în urmă:

Frunză verde iarbă moale,
S-a trecut vinerea mare,
S-a rărit codrul pe poale,
Haiducii scobor la vale,
De vale la Lunca Mare,
Să-mpărțească la parale,
La parale gălbioare

Sotir și colegii lui sperau ca omul să scape ceva legat de chihlimbar, numai că asta nu s-a întâmplat. Așa că n-au insistat, spunându-și unul altuia: „e și mâine o zi”. Au mers la culcare și au dormit neîntorși până la răsăritul soarelui.

A doua zi au luat-o către Valea Șerbuloaiei, sperând să aibă mai mult noroc. După ce-au plecat, s-a întâmplat ceva destul de ciudat. Pe la prânz, Mihai Dogaru s-a trezit în bătătură cu moș Șerban Anghelescu, în vârstă de 106 ani, despre care toată lumea știa că nu se mai scoală din pat de ani buni. Erau rude mai pe departe, dar se apelau cu „unchiule”, respectiv „nepoate”.

-          Ia zi, nepoate, a scrâșnit bătrânul, ai oaspeți?

-          Da, unchiule. Văd că te-ai înzdrăvenit. Cum ai făcut?

-          Lasă asta. Știi ce vor băieții ăia?

-          Da, resturi de la daci.

-          De la daci? Cu asta te-au îmbrobodit?

-          Așa au spus. De ce să nu-i cred?

-          Dar de ce să-i crezi? Ai?

-          Ce vrei moșule să spui? Spune și nu mă mai freca. Ce crezi dumneata că vor?

-          Vor chihlimbarul, prostule, a zis Anghelescu.

-          Chihlimbarul? a sărit Dogaru. De unde ar putea ei să știe de chihlimbar?

-         De la profesorul ăla care a venit acum trei ani și s-a plimbat pe-aici cu bastonul ăla al lui. El a găsit niște urme și a dat anunțul.

-         Ah, a suspinat nea Mihai. Uitasem de el. Bine, unchiule, te cred. Ce e de făcut acum?

-      Așteptăm să aflăm unde au de gând să meargă mâine. Dacă vor să o ia pe Valea Fiarelor, nu trebuie decât să le pui praful ăsta în țuică. Apoi mă anunți pe mine. Ai înțeles?

-         Da, unchiule. Bei o gură de rachiu?

-       Numai la asta îți stă gândul? a strigat bătrânul. Mai bine gândește-te cum îi tragi de limbă pe tinereii ăia, ca să îți spună pe unde se duc mâine.

Sotir și colegii lui au revenit la nea Mihai puțin după lăsarea întunericului. Erau frânți de oboseală și destul de necăjiți că nu găsiseră ceea ce căutau. Au mâncat ca niște lupi hămesiți și apoi, exact ca în seara precedentă, s-au întins la povești cu gazdele, închinând, în acest timp, pahar după pahar de rachiu.

-          Și mâine unde vreți să mergeți? i-a întrebat Dogaru.

-         În principiu pe Valea Fiarelor, a spus Sotir. De fapt acolo ar fi trebuit să mergem de la început. Am eu o presimțire că acolo o să găsim obiectele pentru care am venit până aici.

-       Acolo nu prea se încumetă mulți, a spus nea Mihai. Se spune că sunt comori bine ascunse în acele coclauri și duhuri care le păzesc. Dacă nu vă e frică, mergeți, dar să vă puneți la gât cruci sfințite de părintele nostru, Niculae. Îl găsiți dis de dimineață la biserică. Nu vă uitați că nu are un picior, i-a dat Dumnezeu în loc un mare har și putere de a se lupta cu Satana. Domniță, ia mai adu un clondiraș cu rachiu, dar vezi, să fie din ăla bun!

Femeia, ascultătoare, s-a dus în cămară, a umplut clondirul și a presărat în el praful primit de la moș Anghelescu. S-a întors în odaia unde oamenii se veseleau și a turnat în pahare. Studenții au băut cu sete, dar nea Mihai  a mirosit licoarea și a exclamat:

-         Femeie, ce ne-ai adus? Ăsta-i tot rachiu din cel pentru vânzare. Fugi și pune-l înapoi și adu din celălalt. Nu avem mereu musafiri de la București.

-         Lasă, nea Mihai, că e foarte bun și ăsta, a zis Sotir, turnându-și încă un pahar. Mie mi se pare excelent. Chiar o să cumpărăm și noi câțiva litri la plecare.

-         Ia să-l gustați și pe celălalt. Vreau să beți acum, cu mine, ceva ce n-ați mai băut. Și vă spun de pe-acum că din ăsta nu vând.

Domnița s-a dus iar în cămară. A golit clondirașul într-un lighean ruginit, l-a spălat bine cu apă de ploaie pe care o strânsese într-un butoi și l-a umplut cu rachiu din cel făcut de soțul ei pentru el însuși. Când au gustat din el, studenții au exclamat în cor: „ăsta da!”. Apoi au mai băut câte un pahar și s-au culcat, pentru că rachiul cel bun le-a pus capac.

A doua zi, la prima oră, Sotir a fost la biserica din sat. Părintele Niculae era acolo, așezat pe un scăunel și împletind un coș de nuiele.

-          Am venit după cruci de pus la gât, a zis Sotir după ce i-a dat binețe părintelui.

-          Pentru București sau pentru Valea Fiarelor?

-          Sunt diferite?

-          Sunt, a zis părintele Niculae. La București nu sunt duhuri care păzesc comorile.

-          Dar cum vine asta, părinte? Dumnezeu nu e același și aici și la București?

-      Ba da, dar vezi tu, crucile sunt diferite la fel cum și rugăciunile sunt diferite. Voi mergeți să căutați comori și atunci eu vă dau cruci care vă apără de duhurile care păzesc comorile. E simplu.

-       Bine, părinte, dă-mi trei pentru Valea Fiarelor. Dar să știi că noi nu căutăm comori ci vestigii dacice.

-         Da? Și alea sunt comori, a zis părintele Neculai. Să vă ajute Dumnezeu să găsiți ce căutați, dacă ați venit cu inimile curate.

Sotir a luat crucile, i-a mulțumit părintelui și s-a întors la nea Mihai. Cei doi colegi erau pregătiți de drum. Și-a luat rămas bun și au plecat spre Valea Fiarelor. În urma lor cei doi soți Dogaru și-au făcut cruce și au spus rugăciunea pentru cei care călătoresc:

„Doamne, Cel ce ai călătorit împreună cu Luca şi cu Cleopa la Emaus şi prin frângerea pâinii preaslăvit descoperindu-Te lor, i-ai făcut să se întoarcă veseli în Ierusalim, călătoreşte şi acum cu Darul şi cu Dumnezeiasca Ta blagoslovenie cu robii Tăi aceștia trei”.

În acea zi, Sotir și colegii lui au ajuns într-un loc unde, după toate semnele, ar fi trebuit să se găsească bucăți de chihlimbar. S-au învârtit, au săpat, dar nu au găsit ce căutau, cu toate că toți trei simțeau, într-un mod pe care nu și-l puteau lămuri, că pietrele erau acolo, lângă ei. Și nu se înșelau, numai că praful care le fusese pus în rachiu îi împiedica să vadă chihlimbarul. În cele din urmă, când aproape că se întunecase, au decis să se întoarcă în sat și să revină în ziua următoare. N-au mai băut nici rachiu, cu toate că nea Mihai i-a tot îmbiat. Înainte de a se duce la culcare, au fost vizitați de moș Anghelescu.

-         Umblați după vase și unelte din vremea dacilor? i-a întrebat el.

-         Da, a zis Sotir. Dar nu am găsit nimic.

-         Aveți mare grijă, pe Valea Fiarelor nu sunt doar lupi. Mai umblă pe-acolo și niște jivine cum nu s-au mai văzut, care nu se tem de niciun alt animal și care cu foarte mare greutate pot fi omorâte. Rugați-vă să nu vă întâlniți cu vreuna din ele.

-         Cum ne-o fi norocul, a zis Sotir.

Povestea lui moș Anghelescu a avut darul să-l sperie pe unul dintre colegii lui Sotir, anume Florin, care a refuzat să mai meargă pe Valea Fiarelor. Celălalt, pe care îl alintau Alex, ca un făcut, și-a luxat glezna imediat după ce a intrat pe vale și s-a întors la nea Mihai sărind într-un picior. Domnița, care se pricepea la tot felul de leacuri, l-a făcut bine în numai două zile, folosind niște plante zdrobite și o alifie pe care o avea de la bunica ei. Sotir, cuprins parcă de nebunie, s-a dus singur mai departe și nu s-a mai întors. Nimeni din sat nu a vrut să meargă să‑l caute, nici la intervenția primarului Radu Ionescu. Alex și Marin l-au așteptat trei zile, după care au plecat la București, cu gând să strângă niște colegi de facultate și să revină pentru salvarea prietenului lor. Spre marea lor surpriză, l-au găsit pe Sotir la facultate, vesel și ferice, dar cu memoria ultimelor zile ștearsă: nu își amintea de chihlimbar și nici măcar de Șotrile.

Începând cu luna mai a anului 1905, la Șotrile au avut loc diverse întâmplări neobișnuite, al căror șir s-a curmat după exact nouă luni, mai precis în ianuarie 1906. Toate au fost consemnate în jurnalul notarului Ștefan Râpeanu, care poate fi consultat astăzi în arhivele securității, în dosarul cu cota SRI 449, înregistrat sub numele „Dosar al comunei Şotrile: tabele tip "A" şi "C", rapoarte, mapă de evidenţă a elementelor suspecte din comună”. Iată câteva dintre ele.

În 13 mai, pădurea Boncu a fost cuprinsă de un incendiu puternic, care nu a putut fi stins timp de două săptămâni. În 27 mai, focul s-a oprit de la sine și orice fel de urmă a incendiului a dispărut. Rudarul Vasile Porojan, care locuia împreună cu familia într-un bordei din interiorul pădurii, a depus mărturie că flăcările emanau o căldură plăcută și că dacă ar fi fost după el, focul n-ar fi trebuit să se stingă niciodată.

În 17 iulie, venind dinspre vâlcelul „Malul cu țăruș”, a intrat cu mare viteză în sat un inorog care a alergat până la biserică, unde și-a înfipt cornul într-unul din stâlpii de susținere ai pridvorului, rămânând apoi nemișcat. Părintele Neculai a venit mergând în cârje și l-a eliberat. Inorogul a pus un genunchi pe pământ în fața părintelui, apoi s-a ridicat și s-a întors în lumea lui.

În 20 august, la ora 8 dimineața, primarul Radu Ionescu a venit la servici și a observat că din cei 18 tei care creșteau de-a lungul gardului primăriei nu mai erau decât 17. I-a numărat de mai multe ori, din diverse locuri, apoi a mers pe lângă gard, a pus mâna, pe rând, pe fiecare dintre ei și a obținut tot 17. Cu toate astea, nu se vedea nicăieri vreun ciot care ar fi putut reprezenta dovada că al 18-lea tei fusese tăiat de cineva. La ora 14, domnul primar a ieșit din birou, s-a dus în curte și a numărat teii: erau 18.

În 25 decembrie, toți cei din Șotrile care aveau în casă un brad împodobit pentru Crăciun, au găsit pe crengile lui, din loc în loc, steluțe făcute din chihlimbar.

Pe 10 ianuarie 1906, luna plină s-a văzut, numai de la Șotrile, având culoarea verde.

Pe 31 ianuarie, la ora prânzului, în fața casei lui moș Anghelescu a căzut o zăpadă extrem de deasă, care a îmbrăcat în fulgi mai multe forme, altminteri invizibile, care aduceau cu niște ființe fabuloase.

***

 Ajungem în anul 2017. Cu două săptămâni înaintea vacanței mari, tânăra profesoară de geografie Tina Petreanu de la școala ploieșteană Sfânta Varvara a închiriat un microbuz cu 13 locuri, a luat cu ea 10 dintre cei mai buni elevi și a făcut o drumeție la barajul Paltinu de pe Valea Doftanei. La întoarcere, au intrat pe drumul cu serpentine Valea Fiarelor. Șoferul a parcat microbuzul și elevii, împreună cu profesoara lor, au luat-o pe jos, coborând înspre Șotrile. Tina le arăta fel de fel de lucruri interesante: arbori, soluri, minerale, izvoare, și le vorbea despre ele, explicând de ce erau tocmai acolo, cum se formaseră etc. Nu mergeau pe drum, ci prin pădure, pe care Tina o cunoștea foarte bine. La un moment dat, tocmai când ajunseseră într-un luminiș, s-a lăsat o ceață atât de groasă încât nu se mai putea vedea nici la un metru în fața ochilor. Elevii s-au strâns în jurul Tinei și cu toții au decis să aștepte acolo până când ceața se va ridica.

N-au trecut două minute și s-a auzit un urlet ca de lup, apoi din ceață s-a văzut întrupându‑se trupul unui animal necunoscut, cu aspect înfricoșător, care se apropia de grup încet și greoi. Copiii s-au ascuns în spatele Tinei, care le-a cerut să nu țipe și să stea nemișcați.

Animalul a ajuns lângă Tina, a ridicat capul, a privit-o în ochi și atunci au văzut cu toții că avea ceva în gură. A lăsat acel ceva la picioarele profesoarei, s-a întors și a plecat la fel de încet și de greoi. După alte câteva minute ceața s-a risipit. Tina s-a aplecat și a luat din iarbă obiectul lăsat de fiară: era o bucată de chihlimbar de mărimea unui ou de găină, de culoare brun-roșcat, în interiorul căruia se afla un fluture mic, cu aripile mov, conservat impecabil.

Cei 11 s-au întors la microbuz. Șoferul le-a spus că nu văzuse niciun fel de ceață acolo unde aștepta el, apoi a pornit motorul și grupul a plecat către Ploiești.

Pe drum, șoferul le-a povestit copiilor despre un străbunic de-al lui, pe nume Mihai Dogaru, care trăise în Șotrile și fusese un neobosit căutător de pietre prețioase. Patima asta începuse să‑l macine după ce găzduise niște studenți din București care spuneau că umblă după vestigii dacice, dar, în realitate căutau diamante. Spre sfârșitul vieții găsise o piatră destul de mare, dar după moartea lui nu reușise nimeni să afle locul unde o ascunsese. Așa se născuse legenda conform căreia piatra lui moș Mihai avea să fie găsită de cineva cu chip frumos și suflet curat, care nu se va teme de fiarele pădurii și va avea știință de carte.

Din acea zi, toți cei care o cunoșteau au observat că figura Tinei căpătase expresia cuiva care tânjește după o lume pierdută. În apropierea ei, oamenii simt o stare de bine fără obiect, iar elevii o iubesc mai mult ca niciodată, pentru că orele pe care a început să le țină au devenit adevărate prilejuri de încântare pentru oricine asistă la ele.

Tina nu s-a mai despărțit nicio clipă de bucata de chihlimbar primită în poiana din Valea Fiarelor. Este convinsă că-i aduce noroc și crede cu tărie că fluturașul mov îi vorbește, prin prezența lui necurmată vreme de milioane de ani în interiorul pietrei translucide, despre sufletul omului, care va dăinui de-a pururi, prins în insectarul lui Dumnezeu.