Sufletul omului în socialism - Un eseu al lui Oscar Wilde din 1891 (ultima parte)

Individualismul viitor va fi lipsit de egoism şi nepreţios. S-a subliniat că unul dintre rezultatele extraordinarei tiranii este că sensul real şi simplu al cuvintelor este distorsionat, cuvintele fiind întrebuin­ţate pentru a exprima opusul semnificaţiei lor. Ceea ce este adevărat în cazul artei este adevărat şi în cazul vieţii. Azi se spune că un om este afectat dacă se îmbracă aşa cum îi place. Dar făcând astfel, el acţionează într-un mod perfect natural. În asemenea chestiuni afectarea constă în a te îmbrăca conform părerilor vecinului, care, fiind părerile majorităţii, vor fi extrem de stupide. Or, se spune că un om este egoist dacă trăieşte într-o manieră pe care el o consideră optimă pentru realizarea deplină a propriei personalităţi, dacă, de fapt, scopul primar al vieţii sale este dezvoltarea de sine.

Dar aceasta este modalitatea după care fiecare ar trebui să trăiască. Egoismul nu înseamnă să trăieşti cum doreşti să trăieşti, ci să le ceri altora să trăiască aşa cum tu doreşti să trăieşti. Lipsa de egoism înseamnă să-i laşi pe ceilalţi în pace, să nu te amesteci în treburile lor. Egois­mul are mereu drept scop crearea în jur a uniformităţii tipului. Un om lipsit de egoism consideră că varietatea infinită a tipului este ceva încântător, o acceptă, o aprobă, o gustă. A gândi de unul singur nu este o dovadă de egoism. Omul care nu gândeşte de unul singur nu gân­deşte deloc. Este o dovadă de egoism să-i ceri vecinului să gândească la fel, să aibă aceleaşi opinii. De ce ar face-o? Dacă realmente gândeşte, gândeşte diferit. Dacă nu gândeşte, este monstruos să-i ceri vreo formă de gândire din partea-i. Trandafirul roşu nu este egoist pentru că vrea să fie un trandafir roşu. Dar ar fi oribil de egoist dacă ar dori ca celelalte flori din grădină să fie şi roşii, şi trandafiri. În condiţiile individualismului, oamenii vor fi destul de naturali şi absolut deloc egoişti, vor cunoaşte sensurile cuvintelor şi se vor împlini în viaţa liberă şi frumosă. Oamenii nu vor fi egotişti cum sunt azi. Egotistul este cel care mereu şi-i revendică pe ceilalţi – individualistul nu va dori să facă aşa ceva. Nu-i va face plăcere. Atunci când omul va ajunge la individualism, va ajunge să-i înţeleagă pe ceilalţi şi o va face liber şi spontan. Până în prezent, omul nu a cultivat deloc înţelegerea faţă de celălalt. A manifestat înţelegere faţă de durere, iar înţelegerea de acest gen nu este o formă superioară de înţelegere. Toate formele de înţelegere sunt bune, dar înţelegerea faţă de suferinţă este forma cea mai puţin rafinată de înţelegere. Este viciată de egotism. Are toate şansele să devină morbidă. În ea se manifestă un element de spaimă faţă de propria noastră siguranţă. Ni se face frică de faptul că noi înşine am putea fi leproşi, orbi şi că nimănui nu-i va păsa de noi. Este şi limitativă. Ar trebui să ai înţelegere faţă de viaţă în ansamblul ei, nu doar de maladiile şi durerile existente, ci faţă de bucurie, frumuseţe, ener­gie, sănătate şi libertate. Desigur, cu cât înţelegerea se manifestă mai cuprinzător, cu atât este mai dificilă. Cere mai multă lipsă de egoism. Oricine poate înţelege suferinţele unui prieten, dar îţi trebuie o natură extrem de rafinată – o natură specifică adevăratului indivi­dualist – să înţelegi succesul unui prieten, în condiţiile febrei competiţionale actuale, ale luptei pentru ocupa­rea unui loc, o astfel de înţelegere este un lucru rar în mod firesc, înăbuşit de asemenea de idealul imoral al uniformităţii tipului şi conformării la regulă, pretutin­deni preponderentă şi probabil că forma ei odioasă se manifestă aici, în Anglia.

Va exista, desigur, întotdeauna înţelegere faţă de suferinţă. Acesta este unul dintre primele instincte ale omului. Animalele care sunt individualităţi, animalele superioare, cum ar veni, au acest lucru în comun cu omul. Dar trebuie să amintim faptul că, în vreme ce înţelegerea faţă de bucurie potenţează bucuria lumii, înţelegerea faţă de durere nu diminuează cantitatea de suferinţă din lume. Îl poate face pe om mai capabil să îndure răul, dar răul rămâne. Înţelegerea faţă de tuber­culoză nu vindecă tuberculoza – ştiinţa face acest lucru. Şi după ce socialismul va rezolva problema sărăciei, sfera sentimentaliştilor se va diminua, iar înţelegerea omului va fi cuprinzătoare, sănătoasă şi spontană. Omul se va bucura contemplând viaţa fericită a celorlalţi.

Căci doar prin bucurie se va dezvolta individualismul viitorului. Christos nu a încercat să reconstruiască soci­etatea şi, în consecinţă, individualismul predicat de el omului nu poate fi atins decât prin durere sau în singurătate. Idealurile care ne vin de la Christos sunt idealurile omului care abandonează societatea în între­gime sau ale omului care se opune societăţii la modul absolut. Chiar şi Thebaida a fost populată în cele din urmă. Deşi membrul comunităţii religioase îşi împlineşte personalitatea, o personalitate astfel împlinită este una săracă. Pe de o parte, adevărul teribil că durerea este o modalitate prin care omul se autorealizează exercită o fascinaţie extraordinară asupra lumii. Vorbitorii superficiali şi gânditorii superficiali de la amvon şi tribune vorbesc deseori despre modul în care lumea venerează plăcerea, şi o spun pe un ton plângăcios, împotrivindu-se acestui lucru. Dar adevărul e că în istoria lumii rareori s-a întâmplat ca idealul să fie acela de bucurie şi frumuseţe. Lumea a fost mai curând domi­nată de venerarea suferinţei. Medievalismul, cu sfinţii şi martirii lui, cu dragostea faţă de tortura de sine, cu pasiunea nefirească de autoflagelare – rănirea cu pum­nale şi biciuirea cu vergele -, în fine, medievalismul este adevăratul creştinism, iar Christul medieval este Christul adevărat. La apariţia zorilor Renaşterii, care a adus cu sine noile idealuri de frumuseţe a vieţii şi bucuria de a trăi, oamenii nu l-au mai putut înţelege pe Christos. Chiar arta ne arată acest lucru. Pictorii Renaşterii l-au pictat pe Chrisos copil, jucându-se cu un alt copil într-un palat sau într-o grădină, sau stând în braţele mamei, zâmbindu-i ei sau unei flori sau păsărilor. L-au mai pictat sub forma unei figuri impunătoare şi nobile mergând prin lume cu distincţie sau sub forma unei figuri minunate înălţându-se într-un fel de extaz din moarte la viaţă. Chiar atunci când l-au pictat pe cruce, l-au pictat ca pe un Zeu frumos care suferă din cauza celor răi. Dar figura lui Christos nu i-a preocupat prea mult. Lor le plăcea să picteze oameni pe care-i admirau şi să arate frumuseţea acestui pământ. Dar au pictat multe tablouri cu teme religioase – de fapt au pictat mult prea multe, iar monotonia tipului şi moti­vului este plictisitoare şi, de fapt, dăunătoare artei. Acest lucru s-a datorat autorităţii publicului în materie de artă şi merită deplâns. Dar sufletul lor nu apărea în subiectul ales. Rafael s-a dovedit a fi un mare artist atunci când a făcut portretul Papei, în schimb, atunci când a pictat Madonele cu Isus copil nu a fost deloc mare. Christos nu a adus nici un mesaj Renaşterii care a fost mare tocmai pentru că a adus un ideal în opoziţie cu al Lui. Pentru a descoperi reprezentarea adevăra­tului Christos trebuie să mergem la arta medievală. Acolo el apare mutilat, chinuit, unul deloc frumos – căci frumosul înseamnă bucurie -, în fine, unul care nu este înveşmântat în straie frumoase, pentru că şi asta poate fi un motiv de bucurie. În arta medievală el este cerşetorul cu suflet minunat, leprosul cu suflet divin, nu are nevoie nici de proprietate şi nici de sănătate, este un Dumnezeu care ajunge la perfecţiune prin suferinţă.

Evoluţia omului este lentă, iar nedreptatea oamenilor este mare. A fost necesar ca durerea să apară ca modali­tate de autorealizare. Chiar acum, în anumite locuri din lume, mesajul lui Christos este necesar. Nici un om al Rusiei moderne nu poate atinge perfecţiunea decât prin suferinţă. Câţiva artişti ruşi s-au realizat în artă, de fapt, printr-o operă de ficţiune, medievală în esenţă, pentru că nota ei dominantă este perfecţionarea oame­nilor prin suferinţă. Rusul care trăieşte fericit în sistemul actual de guvernare din Rusia probabil că fie crede că omul nu are suflet, fie că nu merită să-l cultive, dacă îl are. Nihilistul care respinge autoritatea de orice fel pentru că ştie că autoritatea este un rău primeşte durerea cu braţele deschise pentru că astfel îşi reali­zează personalitatea – el este un Christ adevărat. Pentru el idealul creştin este un lucru adevărat.

Totuşi, Christos nu s-a revoltat împotriva autorităţii. El a acceptat autoritatea imperială a imperiului roman, i-a acordat respectul cuvenit. A suportat autoritatea ecleziastă a bisericii iudaice şi nu i-a respins violenţa printr-un act violent. Cum am spus deja, el nu a plănuit reconstruirea societăţii. Lumea modernă are astfel de planuri. Ea îşi propune să lichideze sărăcia şi suferinţa pe care aceasta o presupune. Doreşte să înlăture durerea şi suferinţa pe care durerea o presupune. Se bazează pe socialism şi ştiinţă, considerându-le metodele ei. Scopul ei este individualismul care îşi găseşte expresia în bucurie. Acest individualism va fi mai amplu, mai deplin, mai frumos decât orice alt individualism. Dure­rea nu este modalitatea ultimă de perfecţiune. Ea este doar una provizorie şi o formă de protest. Se leagă de un mediu nedrept, nesănătos şi strâmb. Atunci când vor fi îndepărtate răul, boala şi nedreptatea, ea nu-şi va mai avea locul, îşi va fi îndeplinit lucrarea. A fost o operă măreaţă, dar este aproape terminată. Sfera ei descreşte pe zi ce trece.

Omul nu-i va duce dorul. Pentru că omul nu a căutat nici durerea şi nici plăcerea, ci pur şi simplu viaţa. Omul a căutat să trăiască intens, deplin, perfect. Atunci când va putea să o facă fără să impună constrângeri altora sau să le suporte mereu, când tot ce va face îi va produce plăcere, atunci va fi mai sănătos la minte şi la trup, mai civilizat, mai aproape de sine însuşi. Plăcerea este proba naturii, semnul ei de aprobare. Atunci când omul este fericit, el se află în armonie cu sine însuşi şi cu mediul său. Noul individualism, în serviciul căruia lucrează socialismul, fie că vrea sau nu, va însemna o armonie perfectă. Va fi ceea ce grecii au căutat, dar nu au putut realiza decât la nivelul gândirii, pentru că aveau sclavi care trebuiau hrăniţi. Va fi ceea ce Renaşterea a căutat, dar nu a putut realiza deplin decât în artă, pentru că oamenii ei aveau sclavi şi îi înfometau. Noul individualism va fi total şi prin el fiecare om va ajunge la perfecţiune. Noul individualism este noul elenism.

P1