Despre curaj

„Temperamental – mărturisea odată Zacharias Lichter – sunt un anxios obsesiv şi chiar un laş. În unele circumstanţe, care n-ar produce poate nici o reacţie unui om normal, un val de spaimă fiziologică mă aruncă în demenţă. De pildă câinii, acei câini vagabonzi în ochii cărora luceşte o infinită blândeţe, acei câini tragici care – după cât se spune – sunt uneori capabili de gestul sinuciderii, îmi provoacă, atunci când îi văd, o incontrolabilă, imensă, violentă şi câteodată paralizantă teroare. Încep să urlu, o iau la fugă ca un apucat (spre stupoarea trecătorilor) sau rămân, fără să-mi pot da seama, încremenit, într-o stare catatonică, cu privirile fascinate. Odată am stat aşa, în mijlocul unei străzi (era o vară uscată şi caldă, cu miros de asfalt încins), aproape o oră; câinele se gudura pe lângă mine, mă mirosea, şi eu eram incapabil să fac cel mai mic gest, să articulez cel mai slab sunet.“ 

Această superlativă frică de câini – dacă Zacharias Lichter n-ar duce o existenţă exclusiv citadină – s-ar extinde desigur şi la alte animale: boi sau bivoli, ţapi, berbeci, în care imaginaţia lui hiperbolică ar descoperi simbolurile unei terifiante agresivităţi potenţiale. Şi aşa însă, disponibilitatea lui Lichter pentru frică este din plin fructificată: diferite insecte, viespi, bondari, albine, cărăbuşi – ca să nu mai vorbim de fluturii de noapte sau de liliecii care seara, prin parcuri, au parcă o predilecţie să se ciocnească de fruntea genial bombată a filozofului – devin în optica lui Lichter, mărite prin zeci de dioptrii ale spaimei, nişte apariţii fabuloase cu ameninţători ochi ciclopeeni, cu uriaşe aripi vâjâitoare, gata să-şi împlânte în trupul lui acele veninoase sau să-l mânjească întreg cu otrăvite polenuri. „Ridicolul meu – recunoaşte Lichter – provine din discrepanţa enormă dintre nivelul înalt spiritual la care se manifestă curajul meu şi acela elementar fiziologic al terorii mele. Dar acest ridicol este sublim! Mi-e frică de câini şi de fluturi, dar în orice clipă m-aş putea arunca pe rug pentru o idee. Fără ezitare aş primi să fiu cobaiul unui savant care ar vrea să experimenteze un medicament nou – împotriva cancerului, să zicem. Curajul nediscriminat e o formă a lipsei de imaginaţie şi a imbecilităţii, în ultimă instanţă. Bravura stupidă a campionului de motociclism sau a alpinistului, care escaladează o stâncă înspăimântătoare sub cronometru, mi se par forme precise ale alienării de spiritual, prin beţia riscului. Or, curajul nu e o simplă şi gratuită înfruntare a riscului, ci responsabilitate. Societăţile moderne tind să înlăture, cel puţin ca factor al relaţiilor umane, responsabilitatea, care se află înlocuită cu formele extrem de diverse ale cultului pentru risc. Dar în risc se păstrează doar mecanica, golită de orice conţinut, a curajului; accentul principal cade pe latura de joc, competiţie, spectacol al îndemânării şi forţei. Curajul, astfel conceput, îşi pierde grandoarea, nu mai exprimă voinţa inflexibil liberă a martirului, ci dexteritatea (plină de primejdii, e adevărat) a trapezistului de circ. Sfinţii au fost înlocuiţi de acrobaţi. De fapt, numai aparent există o contradicţie între frică şi curaj. Omul cel mai fricos poate avea un uluitor curaj în sensul nobil pe care trebuie să-l redăm acestei noţiuni. Frica nu-i decât o reacţie firească în faţa riscului (contrarie fiindu-i bravura); curajul este, în schimb, integrare în domeniul imperativelor categorice, presupunând transcenderea în spirit a riscului. A fi creştin, în epoca decadenţei Imperiului Roman, era un curaj, nicidecum asumarea unui risc (care, chiar dacă exista, obiectiv – ca şi frica – n-avea nici o importanţă, era cu totul derizoriu în comparaţie cu înalta altitudine a curajului). Temperamentul meu este al unui fricos, dar spiritul meu respiră aerul pur al curajului.“

Matei Călinescu - Viața și opiniile lui Zacharias Lichter