O scrisoare confiscata

Ma apeleaza pe mess un amic:
auzi ma porcule
de drag ti-o zic
nu de alta
da' ce treaba ai tu miercurea asta care vine?

Chestia cu "porcule" mi-a adus brusc aminte de vremurile in care si eu practicam acest mod de adresare, bineinteles in mod amical. Unul dintre cei cu care ma gratulam in felul asta era Maţola, vecinul meu din vila Ciobanasul - cel care-i facea cu mana lui Ceausescu de pe geam. Fiind el mai mare decat mine cu un an, a terminat liceul si a plecat in armata, lasandu-ma elev intr-a XII-a. Dupa nici o luna, mi-a scris prima scrisoare, la care eu i-am raspuns de indata. Am inceput o corespondenta care avea, fara discutie, rolul de a ii mai usura lui Maţola viata de soldat la trupa. Dar, la un moment dat, inevitabilul s-a produs. Scrisoarea mea catre Maţola a fost interceptata de un locotenent sau capitan, care a luat-o si a disparut cu ea intr-un cabinet. Dupa ce a citit-o, n-a zis nimic, dar a doua zi, la apelul de dimineata, cum stateau toti soldatii stransi in careu, a venit si a zbierat: "Ia uite ce fel de scrisori primeste soldatul Gaman!" Si-a rotit ochii fioros peste multimea racanilor, a luat scrisoarea, si-a pus ochelarii si a inceput sa citeasca: "Bai cacatule!".

Efectul a fost coplesitor, toti au inceput sa rada, asa ca restul scrisorii nu a mai avut nicio importanta, desi cred ca ar fi fost mult mai suculent.

Lui Maţola i-a ramas porecla din scrisoare si, in cele cateva luni care mai ramasesera pana sa plece acasa, toti l-au strigat numai "Cacatule".

Pe o stradă foarte înaltă

Maţola era, în anii de liceu, când stăteam pe o stradă foarte înaltă numită „Calea Codrului”, unul dintre prietenii mei. Un băiat isteț, căruia îi plăceau două lucruri: băutura și femeile. Locuia deasupra noastră și de multe ori, când mama era la școală după-amiază, Maţola cobora la mine și discutam acolo fel de fel de lucruri. Dacă aveam bani, dădea el o fugă până la alimentară și se întorcea cu o sticlă de vin „de doișpe cincizeci”, un vin de Dealu Mare, infect. Dar nu gustul era important, ci faptul că beam, făceam ceva interzis și, în plus, nu ne plictiseam vorbind. Mama avea o bibliotecă foarte mare și Maţola mai împrumuta câte o carte. Îmi aduc aminte că i-am dat să citească „Spuma zilelor” de Boris Vian și, după ce a terminat-o, mi-a zis: „individul e vrăjitor mare”. Mi-a plăcut ideea asta, a autorului-vrăjitor.

                            Boris Vian, interpretand o piesa de atmosfera

Ruga pentru un caine

Mi-am adus aminte, de la catelul asta ciudat, de o intamplare petrecuta pe cand eram sinaian, undeva prin anii 90. Locuiam pe Calea Codrului, o strada care traverseaza Sinaia pe deasupra, prin paduri, pana ajunge la drumul de Targoviste. Cand Ceausescu a decis sa faca la Targoviste a doua capitala a Romaniei, proiectul prevedea reabilitarea Caii Codrului, care ar fi devenit principala cale de tranzit intre Castelul Peles si "Cetatea de Scaun". Casa in care locuiam, purtase, pe vremea OJT, numele de "Vila Craita" si circula o legenda cum ca acolo s-ar fi intalnit vechii liberali in clandestinitate. Fostul proprietar, doctorul Jovin, fusese un personaj foarte interesant:  http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ion_Jovin