După 40 de ani - imagini ale descompunerii (2)

Când am văzut ce s-a ales de preventoriul lui tata, m-a străfulgerat un gând: „ia să mă duc eu să văd ce-o mai fi și pe la Moroieni”. Asta pentru că tata, prin anii 80, când a fost scos cu forța la pensie, a găsit o ocazie să-și continue activitatea, dar la Sanatoriul TBC Moroieni. Acolo deja era altă treabă. Bolnavii erau contagioși, tuberculoșii pozitivi, pericolul era real. Dar tata, săracul, nu ținea cont de asta: pur și simplu nu suporta ideea de a fi tras pe linie moartă. Așa că și-a luat postul în primire, s-a dus la Moroieni, pe un drum care trece prin satul țigănesc Glod - cel în care s-a tras filmul Borat. Mergea acolo luni și se întorcea vineri sau sâmbătă. Transportul se făcea cu „rata” - un autobuz nenorocit, asemănător - zicea un pacient - cu cele pe care le foloseau Naziștii. Singura diferență era că „ratele” scoteau gazele afară. Mai târziu, când mi-am cumpărat prima mașină - Dacia, îl duceam eu și îl aduceam, iar pentru asta îmi făcea rost de benzină și tot felul de piese de schimb. Așa era tata, trebuia să vină mereu cu surprize: ba un temporizator, ba capace pentru roți, ba un bon de benzină. Era vremea pilelor și el avea o mulțime, ca orice doctor. 

Paturi la aerisit

Pe o stradă foarte înaltă

Maţola era, în anii de liceu, când stăteam pe o stradă foarte înaltă numită „Calea Codrului”, unul dintre prietenii mei. Un băiat isteț, căruia îi plăceau două lucruri: băutura și femeile. Locuia deasupra noastră și de multe ori, când mama era la școală după-amiază, Maţola cobora la mine și discutam acolo fel de fel de lucruri. Dacă aveam bani, dădea el o fugă până la alimentară și se întorcea cu o sticlă de vin „de doișpe cincizeci”, un vin de Dealu Mare, infect. Dar nu gustul era important, ci faptul că beam, făceam ceva interzis și, în plus, nu ne plictiseam vorbind. Mama avea o bibliotecă foarte mare și Maţola mai împrumuta câte o carte. Îmi aduc aminte că i-am dat să citească „Spuma zilelor” de Boris Vian și, după ce a terminat-o, mi-a zis: „individul e vrăjitor mare”. Mi-a plăcut ideea asta, a autorului-vrăjitor.

                            Boris Vian, interpretand o piesa de atmosfera

Ruga pentru un caine

Mi-am adus aminte, de la catelul asta ciudat, de o intamplare petrecuta pe cand eram sinaian, undeva prin anii 90. Locuiam pe Calea Codrului, o strada care traverseaza Sinaia pe deasupra, prin paduri, pana ajunge la drumul de Targoviste. Cand Ceausescu a decis sa faca la Targoviste a doua capitala a Romaniei, proiectul prevedea reabilitarea Caii Codrului, care ar fi devenit principala cale de tranzit intre Castelul Peles si "Cetatea de Scaun". Casa in care locuiam, purtase, pe vremea OJT, numele de "Vila Craita" si circula o legenda cum ca acolo s-ar fi intalnit vechii liberali in clandestinitate. Fostul proprietar, doctorul Jovin, fusese un personaj foarte interesant:  http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ion_Jovin