In adolescenta, desigur ca iubeam poezia. Cea care-mi vine acum in minte este "O sa ploua" a lui Marin Sorescu. Nu stiu, sincer, de ce imi placea poezia asta. Dar imi placea, asta e important si imi mai placea felul in care o recita Gogol. Intotdeauna incepea cu un cascat. Dar, fiind vorba de un cascat dumnezeiesc, el trebuia sa fie colosal. Asa ca Gogol il lungea cat putea de mult, de parca ar fi fost Pavarotti, iar sunetul in sine era un fel de muget modulat, in genul celor scoase de Tarzan. Cei care nu stiau despre ce e vorba si se nimereau pe-acolo, intepeneau. Inchipuiti-vi-l pe Gogol, cogeamite galiganul, stand cu picioarele departate, bine infipte in dusumea, ducand mana la gura si lasand sa izbucneasca acele sunete. Am vazut oameni care efectiv nu mai stiau ce sa faca: sa fuga, sa se ghemuiasca, sa planga, sa rada? Cand, in sfarsit, urletul lua sfarsit, incepea si poezia:
- O sa ploua,
Isi zice Dumnezeu, cascand,
Si privind la cerul fara pic de nor,
Ma cam incearca reumatismul
De vreo patruzeci de zile si patruzeci de nopti.
Ehe, se stica vremea!
Noe, ma Noe,
Ia vino pana la gard sa-ti spun o vorba!
De prisos sa amintesc ca si acel "Noe, ma Noe" era racnit ca sa se auda peste munti, vai, oceane si iarasi munti. Cel mai frumos era la sfarsit. Unii credeau ca mai urmeaza ceva, altii schitau un zambet, iar altii isi pastrau expresia de stupoare: "Ce-o fi fost asta, frate?"
