Ziua mea

Peste trei zile, adică luni, o să fie ziua mea. O să împlinesc 52 de ani, ceea ce înseamnă că o să am cu doi ani mai mult decât o jumătate de secol. Pot să stau liniştit, prin urmare: ce-a fost mai greu a trecut. Chiar dacă a doua parte e mai neplăcută decât prima. Pentru că, nu-i aşa, una e lupta cu balaurul când ştii că dacă-l învingi te aşteaptă o lungă fericire necurmată şi alta când ştii că tot ce urmează e un şir de noi lupte, cu acelaşi balaur, întărit şi iritat. Totuşi, încercările care urmează sunt mai uşor de învins, pentru că acum există soluţii la care, când eşti tânăr, nu cutezi a te gândi.
Exact acum 52 de ani, mama era cu burta la gură, fericită şi totodată îngrijorată, simţind cum se desăvârşeşte ca femeie, făcându-şi planuri pentru cel ce avea să vină, care urma să dea sens vieţii ei, care avea s-o iubească, să-i fie destin şi scop, să o aşeze în locaşul ei etern de fiinţă care şi-a împlinit menirea pe pământ.
Oh, mă întreb acum, cu trei zile înainte de soroc: ce s-a ales de toate astea? Unde e tânăra de 28 de ani, care mă purta în pântec, care mă iubea înainte de a şti cine sunt şi care m-a iubit şi după ce a aflat? M-a născut, m-a crescut, m-a educat, m-a ajutat, m-a sufocat, a trecut şi ea dincolo de jumătatea unui secol, apoi a îmbătrânit, a început să înţeleagă tot mai puţin şi a murit. Da, a murit.
Cum te poţi gândi la altceva atunci când este ziua ta?