Of...

 

Ceaușescu și poeții

Permiteţi-mi să vă istorisesc o poveste pe care am auzit-o şi eu.

Era de mult, tare de mult — aşa încep de altfel toate poveştile —, pe vremea cînd nu existau nici Comitetul de Artă şi Cultură, nici Uniunea Scriitorilor, nici Secţia Culturală a Comitetului Central, nici edituri de stat şi redactori-şefi de reviste literare, nici cenzură şi nici chiar Fondul Literar, deci nici posibilitatea de a se acorda  împrumuturi sau avansuri pentru literatura încă nescrisă. Aşa că nimeni nu îngrădea libertatea scrisului. Trăia pe atunci un poet — şi cum se spune despre Făt-Frumos — nu împlinise încă nici douăzeci de ani cînd începu să se creadă aşa de mare cum nu sînt nici poeţii celebri, cu foarte multe versuri şi cu părul alb ! Şi ca să pară şi mai mare, poetul nostru se urcă într-un turn înalt — nu ştiu dacă era din lut sau din fildeş — şi începu să citească dintr-un carneţel. Cîţiva trecători s-au oprit şi l-au ascultat, dar  cei mai mulţi şi-au văzut liniştiţi de drum. Unul, e drept, cu părul alb, după ce a ascultat, neînţelegînd nimic, l-a rugat pe poet să traducă cele citite. Supărat, poetul a răspuns:

Che sara

Ieșisem în soarele alb,
între fațadele calcinate
când am auzit fereastra
deschizându-se în spate
și vocea femeii cu părul
în patruzeci de nuanțe
de negru spunându-mi

Noica - Povestiri despre OM (2)

POVESTEA PERCEPȚIEI

Hotărât, omul acesta tânăr nu începuse bine cu senzația. În definitiv, tocmai senzația era cea care îi trezise sentimentul de vid; nu avea deci rost să încerce a umple vidul tot cu senzații. Senzațiile sunt stări de suflet, iar stările alunecă ușor spre generalitate (ca la adolescentul lui Rimbaud). Poate că senzațiile exprimă simpla adolescență a sufletului, ceasul când, ca în orice adolescență, nimic nu te fixează, când ești disponibil pentru orice și când lucrurile nu sunt pentru tine lucruri, ci visuri. Dar să n-avem în noi decât senzațiile acestea simplificatoare?

Cireșii lui Gherman Monahul - poveste din Provița

          În jurul anului 1620, un grup de călugări conduși de monahul Gherman Sinaitul, a întemeiat, pe valea Prahoviței – cunoscută azi ca Provița, o așezare isihastă căreia, cu timpul, avea să i se ducă vestea sub numele de Sihăstria lui Gherman. Zona era sălbatică, așa că oamenii au avut destul de lucru până să-și poată asigura un loc de trai așa cum și-l imaginaseră. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, au izbutit.

    După ce terenul a fost curățat și colibele ridicate, prima grijă a lui Gherman a fost să îngroape diferiți sâmburi de pomi fructiferi aduși de la Muntele Athos și din alte locuri sfinte pe care le vizitase înainte de a găsi unde să se așeze și să se liniștească. La timpul potrivit, din unii sâmburi s-au ivit lăstari care au crescut an de an până au început să dea și rod. Alții nu au avut viață și au putrezit în pământ, deși Gherman rostise pentru fiecare în parte o rugăciune specială, pe care nimeni în afară de el n-o cunoștea. „Iată”, le spunea el ucenicilor, „sâmburi aduși din același loc, sădiți în același pământ, udați cu aceeași apă, îngrijiți cu aceleași rugăciuni de același om... Unul moare, celălalt încolțește și asta e dovada că nimic nu e după dorințele noastre, ci după voia lui Dumnezeu”.

    

Ducatul de aur - poveste din Tomșani

 Câți mai știu astăzi cine a fost îngrozitorul căpitan al dorobanților, pe numele lui Costache Chihăiescu, dar cunoscut drept Costache Chiorul, care a terorizat Bucureștii mai bine de un sfert din secolul al XIX – lea? Iată ce scria într-un jurnal Ion Cristescu, om care a simțit pe pielea lui de ce era în stare căpitanul, în 1838, când a fost arestat și întemnițat la ordinul agăi Manolache Florescu:

,,După vreo zece zile mă pomenesc că vine căpitan Costache Chihaia si mă scoate în antreaoa arestului, apoi cheamă doi soldați înarmați cu puști cu baionete, zicând: Soldați, vă ordon să-l țineți în picioare pe acest nesupus autorităților și îndărătnic, fără să-l lăsați a se mișca măcar cât de puțin. Ați înțeles ce v-am spus? – Am înțeles! Vă mai spun o dată: nici cea mai mică mișcare, adică: să nu se scarpine pe cap, nici pe corp, ba nici capul să nu-l miște nicidecum, sau sa-l întoarcă a se uita la ceva și nici mâncare, nici apă să nu-i dați; să mi-l țineți așa ca și când ar fi țeapăn. Cum îl veți vedea că se mișcă, să-l înțepați cu baionetele. Ați înțeles?