Cafea turcească

Dimineţile, la cafeaua turcească,
pornesc computerul şi, febril,
tastez cu viteză nefirească,
până îmi dispare simţul tactil.

Scriu despre mine, în cuvinte egale,
spun că nu vreau de la nimeni nimic,
totuşi strecor insinuări infernale
şi teorii delirante explic.

Dau apoi telefoane la întâmplare
şi pun întrebări mici, infantile,
sperând să aud, într-o zi oarecare,
răspunsuri de încurajare subtile.

Mă plimb prin oraş, pe străduţe obscure,
la mersul femeilor privesc pofticios,
din curţi ies bătrâni deşucheaţi să mă-njure,
de ciudă că-s tânăr şi par sănătos.

Dar vai, sub luceferii palizi ai bolţii...
pardon, asta e din alt film, mă scuzaţi...
spre seară, spuneam, îmi ascut bine colţii
şi sperii fetiţele care nu au fraţi.

Târziu, sub stele, merg acasă-n buiestru,
cu umbra lunii refuzând să descrească,
îmbrăcat mă arunc în patul ecvestru
şi trăiesc coşmaruri cu cafea turcească.