Facerea de bine

M-am întâlnit de multe ori în viață cu o un tip de reacție răsturnată care nu știu de unde vine, din ce adâncuri ale psihicului omenesc. Stau de vorba cu o persoană și, la un moment dat, spune un cuvânt căruia îi atribuie un sens greșit. Spre exemplu zice „fortuit”, crezând că înseamnă „forțat”, când el înseamnă "întâmplător". Îi atrag atenția și rezultatul e că se supără pe mine.

Alt exemplu. Conversez pe un chat cu un prieten și la un moment dat scrie „după” cu sensul „de pe”: „mă duc să iau vasul după masă, că s-a suit motanul”. Îi spun că nu e bine și ce face? Simplu - se supără pe mine.

Dacă te gândești bine, reacția asta este total nepotrivită. În fond, atunci când corectezi greșeala cuiva, îi faci un serviciu, pentru că din acel moment, va vorbi și va scrie mai bine. Și totuși el/ea se supără. Eu mereu m-am mirat: ce crede persoana aia că ar fi mai bine, s-o las să greșească? Dar poate că altcineva, auzind-o cum se exprimă, va râde sau o va jigni. Poate va merge la un interviu și acolo, din cauza unor greșeli de exprimare, va pierde jobul. 

Și eu m-aș supăra pe cel care mă corectează, dar numai în situația în care ar face-o jignindu-mă. Spre exemplu dacă mi-ar spune „băi analfabetule, unde ai făcut tu școala de ai învățat că fortuit înseamnă forțat?” Sigur că într-o astfel de situație e firesc să te superi. Dar când omul te corectează cu grijă, atent la modul în care o face tocmai pentru a nu te jigni, atunci de ce să te superi pe el? Cu atât mai mult când e vorba de un prieten, mi se pare total anapoda să te superi.

O posibilă explicație presupun că poate fi găsită în aceea că omul în general se crede perfect sau, cel puțin vrea ca ceilalți să-l considere ca atare. Semnalarea unei imperfecțiuni, oricât de mică, e un atentat la imagine. 

Și mai cred că din observații de tipul ăsta s-a născut o anumită zicală românească despre facerea de bine.