Privirea condorului

Genunchii îi avea cam mari şi butucănoşi...

stătea singură într-un colţ, cu o cafea,

pe toţi ignorându-ne, urâţi sau preafrumoşi,

absorbită în gânduri de altundeva.

 

In lumea ei să pătrundem cu toţii-am fi vrut,

bănuind că-i o zână venită din nori

dar cine între noi curajul nebun l-a avut

să meargă şi să-i ducă un buchet de flori?

 

La sorţi am tras atunci şi-au căzut chiar pe mine.

M-am ridicat, cu nesigure picioare,

mi-am înăsprit trăsăturile masculine

şi-am mers la ea - fecioară între fecioare.

 

E liber un loc aici lângă tine? am zis

şi ea cu ochii condorului m-a privit.

E liber, am auzit-o spunând ca prin vis

şi nu ştiu cum de-n clipa aia n-am murit.

 

Dincolo de orizont s-a-ntors, în lumea ei,

lăsându-mă singur cu ceaşca de cafea.

Ii priveam umerii ca doi speriaţi porumbei

şi tot mai tare mă îndrăgosteam de ea.

 

Am vrut s-o întreb din care planetă vine,

dar chiar atunci m-a privit cu un zâmbet trist...

a murmurat: vrei să faci ceva pentru mine?

şi ochii îi străluceau ca de ametist.

 

M-am dus cu ea să-i arăt drumul spre înălţimi,

urmele urşilor bătrâni prin zmeuriş,

văile ce nasc ale norilor păsărimi

şi-al păpădiilor de-argint păienjeniş.

 

Am coborât apoi, ţinându-ne de mână...

părul, în amurg, îi mirosea ca merii

departe-n urmă, se-auzeau câinii la stână

şi blând se întrupau fantomele serii.

 

Ah, sărutarea furată în luna de-opal,

sub brazii unde-albastre păsări cuibăresc...

Tu, şmechere, mi-a spus tandru, cu glas ireal,

şi era de parcă mi-ar fi spus te iubesc.

 

Apoi a plecat aşa cum pleacă zânele -

ca un vânt adiind între flori de cireş.

Iar eu am rămas, plângând, să astept mânele,

transformat într-un prea singuratic măceş.