Pe când noi, fraţilor, în templele noastre cele mici şi făcute de mâna
omenească săvârşim felurite slujbe dumnezeieşti şi trecem de la o sărbătoare la
alta, templul cel mare şi nefăcut de mână omenească al naturii nu rămâne nici
el fără de schimbări, căci şi într-însul un şir de ceremonii e urmat de altul
şi într-însul se săvârşesc felurite rânduieli întru slava unuia şi aceluiaşi
Domn şi Stăpân a toate.
Astfel, privind la podoaba cu care se îmbracă natura în acest anotimp al
primăverii, privind la verdeaţa ce se iveşte de pretutindeni şi la florile ce
în jurul nostru sunt presărate cu îmbelşugare şi asemănând toate acestea cu
golătatea şi amorţeala de mai înainte, cine nu va zice că natura, care a
dormit somnul iernii, s-a deşteptat acum ca dintr-un somn şi, urmând pilda
Sfintei Biserici, a început şi ea a sărbători ziua învierii?
A trece această sărbătoare nebăgată în seamă ar dovedi o neiertată nepăsare
către însuşi întemeietorul ei, Care fără de îndoială nu este Altcineva decât
însuşi Atotputernicul Făcător al naturii. Căci dacă până şi cel mai neînsemnat
pictor nu înfăţişează tablourile sale înaintea ochilor tuturor fără un anumit
ţel, apoi cu cât mai vârtos înţelepciunea dumnezeiască nu se poate să
preschimbe întreaga întindere a pământului în vremea primăverii într-un minunat
şi fermecător tablou fără să aibă în vedere ca prin aceasta să dea învăţături
folositoare acelor vederi cărora ea le înfăţişează acest tablou.
Aşadar, să nu fim nebăgători de seamă faţă de planurile înţelepciunii dumnezeieşti,
ci să ne sârguim a ieşi şi a ne strămuta cu mintea noastră în templul cel mare
şi larg al naturii, spre a primi învăţături de la acea măreaţă privelişte care
se desfăşoară acum într-însul.
Multe gânduri şi simţăminte frumoase deşteaptă primăvara în sufletul
nostru! Dar mai cu seamă ea ne dă trei învăţăminte mai însemnate: a) Primăvara
ne aduce aminte de facerea lumii, de starea noastră cea dintâi şi de căderea noastră;
b) Primăvara ne slujeşte ca o icoană vie a învierii noastre din moartea
păcatului şi ne arată ce trebuie şi ce nu trebuie să facem pentru această
înviere; c) Primăvara preînchipuie reînnoirea viitoare a tuturor lucrurilor şi
învierea noastră care va avea loc la sfârşitul lumii. Să le cercetăm pe toate
acestea cu amănunţime.
Noi n-am fost şi nici n-am putut fi martori ai acelei minunate lucrări a
atotputerniciei dumnezeieşti prin care toată lumea cea văzută cu toată
mulţimea fiinţelor ce o locuiesc, cu toate podoabele şi frumuseţile sale, a
fost scoasă din nefiinţă şi întocmită în rânduiala de astăzi. însă priveliştea
facerii lumii, după însăşi firea sa, este cea mai potrivită pentru a deştepta
în noi simţământul de recunoştinţă, de iubire şi de supunere către Făcătorul şi
Stăpânul a toate. Şi iată, înţelepciunea dumnezeiască a găsit mijlocul de a o
înlocui pentru noi printr-o altă privelişte foarte asemănătoare cu dânsa
In fiecare primăvară noi vedem destul de limpede icoana facerii lumii,
care, deşi nu are întinderea acelei privelişti - pe care de altminteri nici nu
o ar putea cuprinde ochiul nostru cel slab - totuşi, prin necontenita sa
repetare, o înlocuieşte minunat de bine. Amintiţi-vă cum înfăţişează Moise
facerea lumii: cea dintâi lucrare a atotputerniciei dumnezeieşti, după ce a
făcut materia din nimic, a fost porunca: „să fie lumină!" (Facere
1, 3). Tot cu aceasta purcede şi ivirea fiecărei primăveri;
aceeaşi putere nemărginită porunceşte luminii soarelui, care luminează slab în
timpul iernii, să se îndrepteze spre faţa pământului şi toate încep a lua o
nouă înfăţişare: ziua se măreşte, văzduhul se încălzeşte, faţa tuturor
lucrurilor se luminează şi se înveseleşte şi toate în natură încep a se
pregăti oarecum pentru un fel de sărbătoare.
O altă lucrare a atotputernicului Dumnezeu a fost glasul: „să se
adune apa cea de sub cer într-o singură adunare şi să se arate uscatul!"
(Facere 1, 9). Asemenea se petrece şi acum. în
vremea iernii, apele, sub formă de zăpadă, acoperă toată faţa pământului, aşa
încât se repetă oarecum petrecerea de altădată a pământului sub apă. Dar cu
apropierea primăverii capătă din nou putere vechea poruncă: „să se
adune apa într-o singură adunare" - şi iată, zăpada, sub
căldura razelor soarelui, se topeşte şi se preface în apă; pretutindeni se
ivesc pâraie şi râuri, care, plecând din diferite părţi, curg mereu la vale,
împinse de o tainică putere, până când se adună într-o singură adunare - în
ocean. Pământul spălat, umezit, iese de sub învelişul cel de zăpadă, înzestrat
cu puteri noi şi oarecum din nou creat pentru om. Dar el este urât şi gol; îi
trebuie deci haine şi podoabe, spre a se putea înfăţişa înaintea stăpânului
său. Toate acestea nu întârzie a se arăta în puterea vechii porunci: „să
răsară pământul iarbă!" (Facere 1, 11). În fiecare
primăvară, după scurgerea apelor de zăpadă, ca prin farmec se iveşte din
şanurile pământului o întreagă şi nemărginită împărăţie a plantelor. Cu
adevărat, împărăţie! Câtă viaţă, câtă podoabă, câtă frumuseţe până şi în cele
din urmă firicele de iarbă! Unde cu o săptămână înainte nu se vedeau decât
mormane de ţărână goală, acolo acum pe fiecare dâmbuleţ, pe fiecare deal, pe
fiecare vâlcea e pregătit pentru voi cel mai minunat, mai moale şi mai înmiresmat
covor, presărat, precum cu nişte topaze şi safire, cu cele mai fermecătoare
buchete de flori. Cu adevărat, nici însuşi Solomon nu s-a îmbrăcat cu atâta
podoabă întru toată slava sa (Matei 6, 29), cum sunt împodobite şi
îmbrăcate acum cele mai multe din florile câmpului. Şi câte sunt ele? Luaţi
toate cifrele şi toate numerele voastre şi nu vă vor ajunge spre a le număra pe
toate. Aşa de puternică este porunca: „să răsară pământul iarbă!" Mii
de ani au trecut şi, oricâtă vreme ar mai trece, pământul nu încetează şi nu
va înceta a împlini această poruncă cu cea mai mare sfinţenie. In timpul
primăverii, de asemenea, se mai zăresc întotdeauna chiar şi oarecare rămăşiţe
din acel pom al vieţii din Rai, răspândite în felurite buruieni şi flori
tămăduitoare de boli, care în acest timp dăruiesc pentru om izvoare de sănătate
trupească.
La începutul lumii, după alcătuirea împărăţiei plantelor, a urmat aşezarea
împărăţiei animalelor sau a fiinţelor vii: apelor li s-a poruncit să se umple
de peşti şi văzduhului i s-a poruncit să se umple de păsări. Repetarea acestei
minunate lucrări o putem vedea în fiecare primăvară. Acesta este cel mai
însemnat şi, pentru unele fiinţe, singurul timp de înmulţire. Priviţi în aceste
noiane de ape la lumina razelor soarelui trimise din înălţime şi veţi rămâne
uimiţi de mulţimea fiinţelor noi, de curând venite pe lume. Când s-au născut
ele? Astăzi, ieri sau acum câteva zile? Dar iată că şi în lipsa [razelor]
soarelui, în mijlocul întunericului nopţii, colo apele se fac vârtej şi ceva
joacă pe luciul lor, făcând zgomot de răsună împrejurimile. Cine e acolo?
Niseţrul cel greoi şi morunul ochios. Prin aceste zgomote locuitorii apelor ne
dau oarecum a înţelege că nici haosul lor nu e pustiu, că şi acolo sunt fiinţe
vii şi că glasul lui Dumnezeu către peşti - „umpleţi apele!" - nici astăzi
nu răsună în zadar (Facere
1, 22).
Văzduhul, de asemenea, nu rămâne mai prejos întru împlinirea poruncilor dumnezeieşti.
Câte înaripate noi nu primeşte el în fiecare primăvară în adierile sale!
Priviţi cum întreaga familie, ba încă şi cei străini, ajută şi cu aripile, şi
cu strigătele lor zborului slab al puişorilor neîncercaţi! Insă multe ţări, din
pricina asprimii climatului, sunt sărace în timpul iernii întru mulţimea
locuitorilor văzduhului. Spre împlinirea acestei lipse, la începutul fiecărei
primăveri, aduse de o putere nevăzută, vin în aceste ţări nenumărate cete de
înaripate, spre a umple locurile cele lipsite. Ele străbat depărtări uimitoare,
trec peste munţi şi peste mări, dar întotdeauna izbutesc a sosi la vreme şi
într-un număr destul de mare, atât cât trebuie, ca prăznu- irea cea mare a
naturii să nu rămână fără oaspeţi. In sfârşit, şi acele înaripate
care petrec iama împreună cu noi, odată cu sosirea primăverii primesc oarecum
puteri noi. De unde până acum erau tăcute şi retrase, deodată devin gureşe şi
zgomotoase, ca şi cum ar vrea să atragă privirea tuturor. Căutând la toate
acestea, cum să nu ne aducem aminte de atotputernica poruncă a Făcătorului: „şi
păsările să se înmulţească pe pământ"? (Facere
1, 22)
Acum, de sus, să ne îndreptăm privirile noastre în jos: să ne uităm sub
picioarele noastre. Aici, de asemenea, în fiecare primăvară vedem lucruri noi;
generaţii noi de târâtoare, care iama nu se vedeau nicăieri, acum deodată se
ivesc ca prin minune.
Multe din acestea sunt dezgustătoare şi unele chiar veninoase - dar tocmai
astfel le-a făcut pentru noi păcatul! Cu toate acestea, să nu credeţi că ivirea
lor ar fi o faptă a întâmplării. Nu, pentru că nici ele nu s-au ivit după
placul lor, ci tot dintru porunca Atotputernicului Făcător. Acelaşi glas - care
a poruncit soarelui şi lunii să se aşeze pe cer şi să împodobească ziua şi
noaptea - a poruncit iarăşi: „să scoată pământul suflet viu şi toate târâtoarele
după felul lor" (Facere 1,24-25), şi iată-1 că le scoate şi
oricât vă veţi strădui să le striviţi, el le va scoate necontenit până la
sfârşitul său.
Pe om, ca imul care s-a abătut mai mult de la natură, anotimpurile îl
influenţează mai puţin, dar totuşi îl influenţează - şi mai cu seamă primăvara.
Vrând-nevrând, se apropie şi el în acest răstimp de natură, intră în legătură
mai strânsă cu toate făpturile şi aruncă de pe umerii săi multe din grijile
vieţii. Într-adevăr, uitaţi-vă la om în vremea iernii: el parcă nici nu s-ar
afla pe faţa pământului, se ascunde prin case şi, când se iveşte în lume, e
greu să recunoşti într-însul pe stăpânul pământului, aşa e de înfăşurat din
cap până în picioare în piei de fiară! Acesta nu mai e împăratul naturii, ci
un fel de mumie, un fel de sperietoare a tot ceea ce vieţuieşte[1].
Vine însă primăvara şi omul se schimbă. El nu mai stă în temniţa ce de bunăvoie
şi-a făcut-o, închis între patru pereţi, ci iese la larg, sub cerul senin şi la
lumina strălucitoare a soarelui, în aerul cel curat şi înviorător. În câmpie,
în pădure, pe apă, pretutindeni omul e ca şi zidit din nou. Acum, s-ar putea
zice că pământul intră din nou în stăpânirea omului: cu sosirea primăverii,
câmpiile încep a fi brăzdate de plugul lui, mările şi râurile spumegă de vâsla
lui, văzduhul este spintecat de locomotivele trenurilor lui şi chiar nourii se
desfac pentru a face loc aerostatelor sale. De câte nevoi sunt scutite toate
vieţuitoarele în timpul primăverii! Dacă ea ar fi veşnică, atunci, adeverit
lucru, n-am avea nevoie nici de case, nici de mulţimea hainelor, nici de alte
feluri de mijloace pe care acum suntem nevoiţi să le născocim pentru a ne apăra
de frigul şi de gerul iernilor. Pentru animalele care mănâncă iarbă, timpul
primăverii este cel mai gustos ospăţ, care le oferă o hrană îmbietoare şi
înmiresmată. Oare nu tot aşa era şi în starea de nevinovăţie?
Împreună cu îmbelşugarea, pretutindeni e frumuseţe şi podoabă: primăvara
nu se zgârceşte a dărui haine frumoase tuturora; multe dintre animale primesc
anume în acest timp din mâna naturii - ca un fel de primenire pentru sărbători
- haină nouă după felul şi trebuinţa lor; iar în împărăţia plantelor, toate îşi
schimbă îmbrăcămintea şi se înnoiesc din cap până în picioare şi nici meşterul
cel mai iscusit nu va fi în stare să întreacă modelele ce împestriţează în
timpul primăverii dealurile şi câmpiile. Oare nu tot aşa era şi în starea de
nevinovăţie? Toate vieţuitoarele, până şi cele lipsite de cugetare, simt că
primăvara este cel mai minunat timp al anului şi-şi exprimă bucuria şi mulţumirea
lor prin tot ceea ce pot, dar mai ales prin cântare. Ascultat-aţi voi cândva o
astfel de cântare? Într-însa se aude răsunând simţământul adânc de
recunoştinţă, de mulţumire şi un fel de veselie sfântă. Aceasta e bucuria
fiinţelor înviate din morţi, care, după ce pierduseră totul, deodată dobândesc
cu prisosinţă tot ceea ce le e de trebuinţă. Câtă lipsă de oboseală la aceşti
cântăreţi! Câtă felurime în această cântare! Până şi miezul nopţii răsună de
cântarea cea mai dulce! Ţi se pare şi, cu adevărat, este o curată priveghere de
toată noaptea a naturii! Insă în cazul acesta, lumea fiinţelor neraţionale se
apropie de lumea îngerilor, unde duhurile cele curate, înconjurând tronul lui
Dumnezeu, ziua şi noaptea vestesc slava Atotţiitorului!
Văzând
această frumuseţe a naturii în timpul primăverii, văzând bucuria şi mulţumirea
tuturor făpturilor şi auzind corul cel minunat al înaripatelor care fac să
tremure văzduhul şi să răsune dumbrăvile şi câmpiile de cântare, cine nu va fi
gata să repete din tot sufletul şi din toată inima ceea ce a grăit Făcătorul,
îndată după ce a zidit lumea: „iată toate sunt bune foarte!" (Facere
2,31).
Fiecare din noi - şi poate nu o singură dată - şi-a arătat dorinţa ca primăvara
să fie cât mai lungă. Dar, cu toate acestea, ea este foarte scurtă, mai scurtă
decât toate anotimpurile anului, ca şi cum ar vrea să ne arate prin aceasta că
şi petrecerea noastră în Rai, la început, a fost pentru puţină vreme.
Pentru ce atotputernicia dumnezeiască ne înfăţişează în fiecare an, în
timpul primăverii, o astfel de icoană a facerii lumii şi a stării noastre celei
dintâi? Au nu pentru ca, văzând lucrările atotputerniciei lui Dumnezeu, să ne
învăţăm a fi plini de recunoştinţă către Acela Care atunci când trimite duhul
Său toate se întăresc şi se umplu de bunătăţi, iar când îşi întoarce faţa Sa,
toate se veştejesc şi sunt gata a se preface în ţărână? (cf.
Psalm 103, 28-31) Schimbându-se în vremea primăverii întreaga
înfăţişare a pământului, putem spune că toată lumea ce ne înconjoară îmbrăcându-se
în câteva zile cu frumuseţe şi podoabă, înţelepciunea dumnezeiască pare a ne zice
fiecăruia dintre noi: Uitaţi-vă ce pot Eu să fac pentru voi, dacă veţi fi
vrednici de aceasta! Luaţi aminte de ce v-aţi lipsit voi prin păcat şi ce
puteţi dobândi dacă veţi căuta să vă lepădaţi de el şi de stăpânirea lui cea
pierzătoare!
Da, fraţii mei, orişicât de frumoasă ar fi primăvara, şi în vremea ei se
zăresc urmele păcatului nostru. Amintindu-ne starea noastră cea de la început,
starea noastră de nevinovăţie şi de fericire, ea în acelaşi timp ne lasă să
înţelegem că toate frumuseţile din jurul nostru nu sunt decât nişte rămăşiţe
ale desăvârşirilor de altădată, că noi dimpreună cu toate făpturile şi cu
toată natura ne aflăm în stare de cădere şi de pedeapsă. Căci priviţi cu
luare-aminte la icoana primăverii şi numaidecât, sub haina cea nouă şi
împodobită a naturii, veţi vedea vechea golătate, vechea boală şi stricăciune.
Ascultaţi cu luare-aminte corul cel măreţ al făpturilor celor vesele şi veţi
auzi numaidecât cum, câteodată, el este bântuit şi vătămat de gemetele
făpturilor suferinde.
Iată colo o grădină mare şi înflorită. Într-însa toate sunt foarte
frumoase. Dar ce e cu aceste ramuri uscate, ce e cu aceşti pomi prăpădiţi care
sluţesc prin arătarea lor înfăţişarea de obşte a grădinii? Una ca aceasta în
Rai nu era. Priviţi dincoace, pe acest covor verde şi frumos. Ce se vede aicea
roşind? Sângele unui miel, sfâşiat de un lup răpitor! Una ca aceasta în Rai nu
era. Uitaţi-vă, în sfârşit, şi la însuşi stăpânul pământului şi vedeţi-l plecat
deasupra plugului într-un chip aşa de nefiresc! În mijlocul sărbătorii celei
strălucite a naturii, când toate împrejurul lui cântă şi se bucură, ochii lui
sunt abătuţi şi faţa lui tristă - picături mari de sudoare curg pe fruntea lui (Facerea
3, 19);
iar pe masa lui, după o muncă aşa de grea abia se zăreşte o coajă de pâine
neagră sau de mămăligă rece. Una ca aceasta în Rai nu era Dar ce se află sub
aceste flori, care împodobesc aşa de frumos această moviliţă proaspătă? Aici e
mormântul unui tânăr, care era singura mângâiere a bătrânilor săi părinţi şi
care acum o lună a fost pogorât în sânul pământului de o boală nemiloasă. Una
ca aceasta în Rai nu era. Cu atât mai vârtos nu erau acolo aceste strigăte
ruşinoase de care neînfrânarea nebună face să răsune văzduhul dulce al
primăverii şi prin care se sârguieşte să înăbuşe corul curat şi sfânt al făpturilor
ce îl preamăresc pe Făcătorul.
Astfel, vremea primăverii înveselindu-ne ochii şi inima prin asemănarea sa
cu starea cea dintâi a lumii şi a noastră, în acelaşi timp şi prin multe
lucruri ce se petrec în curgerea răstimpului său, ne dă a înţelege că fericirea
şi frumuseţea aceasta sunt pierdute de noi; că noi, dimpreună cu toată natura
ce ne înconjoară, ne aflăm într-o stare nefirească şi că, prin urmare, trebuie
să ne gândim necontenit cum să ieşim din această stare nefericită şi să
dobândim din nou pentru noi şi pentru natură acea primăvară din Rai, care odată
începută să nu se mai sfârşească.
Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu