DESPRE PRIMĂVARĂ (II)
Cu cât cugetăm mai mult asupra acestui timp al
anului, cu atât vedem mai lămurit, fraţilor, că nu ne-am înşelat când l-am ales
spre a vorbi despre el în acest loc sfânt. Pe noi ne neliniştea oarecum gândul
ca nu cumva aplecându-ne asupra naturii dinafară şi a podoabelor cu care se
îmbracă ea primăvara, să pierdem din vedere natura noastră cea dinlăuntru şi să
uităm poveţele creştineşti. Acum însă vedem că acea nelinişte nu era întemeiată
pe nimic, căci cu cât primăvara ne atrage mai mult luarea-aminte prin podoabele
sale, cu atât mai mult, prin numeroase fenomene, deşteaptă în noi simţământul
moral şi ne dă fiecăruia din noi a înţelege lămurit care este starea sufletului
şi a cugetului nostru, ba chiar ne arată ce trebuie să se săvârşească în noi
pentru reînnoirea noastră duhovnicească.
Pentru aceasta, fără îndoială, şi Mântuitorul nostru, spre a lămuri poporului cât mai bine adevărurile cereşti, nu arareori împrumută pilde de la natura primăverii. Aşa, bunăoară, pentru a arăta în ce legătură strânsă trebuie să fie cu Dânsul cei ce cred în El, pentru ca ei să nu rămână fără roade duhovniceşti, El se aseamănă pe sine cu butucul de vie, iar pe ucenicii săi cu viţele [mlădiţele], care de obicei la începutul primăverii se curăţă de către vieri (îoan 15, 5). Urmând acestei mari pilde, şi noi ne-am apucat să zugrăvim înaintea voastră primăvara şi să v-o înfăţişăm ca pe o icoană a învierii noastre duhovniceşti din moartea păcatului prin puterea credinţei şi a pocăinţei. Icoana aceasta singură de sine se înfăţişează privirii fiecăruia dintre noi, de îndată ce ne întoarcem luarea aminte asupra pricinilor care dau naştere atât primăverii simţite cât şi celei duhovniceşti, asupra întâmplărilor ce se săvârşesc într-însele, precum şi asupra împrejurărilor ce le favorizează ori le împiedică.
Pentru aceasta, fără îndoială, şi Mântuitorul nostru, spre a lămuri poporului cât mai bine adevărurile cereşti, nu arareori împrumută pilde de la natura primăverii. Aşa, bunăoară, pentru a arăta în ce legătură strânsă trebuie să fie cu Dânsul cei ce cred în El, pentru ca ei să nu rămână fără roade duhovniceşti, El se aseamănă pe sine cu butucul de vie, iar pe ucenicii săi cu viţele [mlădiţele], care de obicei la începutul primăverii se curăţă de către vieri (îoan 15, 5). Urmând acestei mari pilde, şi noi ne-am apucat să zugrăvim înaintea voastră primăvara şi să v-o înfăţişăm ca pe o icoană a învierii noastre duhovniceşti din moartea păcatului prin puterea credinţei şi a pocăinţei. Icoana aceasta singură de sine se înfăţişează privirii fiecăruia dintre noi, de îndată ce ne întoarcem luarea aminte asupra pricinilor care dau naştere atât primăverii simţite cât şi celei duhovniceşti, asupra întâmplărilor ce se săvârşesc într-însele, precum şi asupra împrejurărilor ce le favorizează ori le împiedică.
În însăşi pricina care dă naştere primăverii
fireşti este cuprinsă o mare învăţătură ce ne stă tuturor înainte. Văzând că
primăvara îşi are obârşia în înmulţirea şi adăugirea pe pământ a luminii şi a
căldurii soarelui, uşor ne putem închipui că în acest timp al primăverii
soarele se apropie de pământ. De fapt însă el este mai departe de pământ decât
în timpul iernii. Cum se face dar că acum lumina şi căldura sporesc pe pământ?
Iată cum: primăvara pământul ia faţă de soare o poziţie nouă şi cu totul
deosebită de aceea pe care o avea la vreme de iarnă, în timpul iernii el se
afla într-o poziţie oblică, piezişă faţă de soare, din care pricină razele
soarelui, cu toată apropierea acestuia faţă de pământ, alunecă oarecum şi nu
pot produce căldură. Primăvara, pământul se întoarce cu faţa noastră[1]
drept spre soare, iar din această pricină razele lui, cu toată depărtarea sa
cea mare, căzând drept pe pământ, se frâng şi produc căldură. Iată de unde îşi
are obârşia primăvara Aşadar, ea ia naştere dintru poziţia dreaptă pe care o
are pământul faţă de soare.
Oare nu tot
aşa ia naştere şi primăvara duhovnicească? Oare nu tot aceleaşi pricini
lucrează şi aicea? Sufletul păcătos este învârtoşat, nesimţitor şi lipsit de
viaţă, cum e şi pământul în timpul iernii. De ce? Oare pentru că Soarele cel
veşnic este departe? Nu, căci Domnul cu îndurarea Sa este mai aproape de
păcătos, decât de cel drept. Aceasta ne-o spune însuşi Mântuitorul, când zice:
„n-am venit să chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi" (Marcu 2, 17).
Tot despre aceasta ne încredinţează şi marele Apostol Pavel: „unde s-a
înmulţit păcatul" - zice el - „acolo a prisosit harul" (Romani 5, 20). Atunci oare ce împiedică razele
Soarelui celui veşnic şi nu le lasă să învioreze nenorocitul suflet al
păcătosului şi să răsară în el primăvara cea duhovnicească? Acelaşi lucru care
împiedică şi razele soarelui firesc de a produce pe pământ primăvara în timpul
iernii: adică poziţia oblică, piezişă, în care păcătosul se află faţă de
Dumnezeu - Soarele cel veşnic. Pământul niciodată nu se întoarce cu totul de la
soare, ci întotdeauna, şi prin urmare chiar şi iama, are una din feţele sale
întoarse spre soare. Din această pricină, pe pământ chiar şi iama este ziuă,
deşi nu tocmai lungă. în sufletul păcătosului însă, din nenorocire, se pot
petrece lucruri mult mai rele şi mai urâte, Supunându-se cu totul păcatului,
iubind întunericul mai mult decât lumina, el se întoarce cu totul de la
Răsăritul cel luminos către întunecosul apus, se întoarce cu desăvârşire de la
faţa lui Dumnezeu. Din această pricină bietul suflet al păcătosului este
cuprins cu totul de noaptea întunecoasă şi de negura cea deasă a păcatului,
aşa că chiar de-ar mai şi rămânea într-însul oarecare lumină, apoi aceasta este
asemenea acelor străluciri ale aurorei boreale, care, deşi izbesc privirile
prin strălucirea lor, totuşi nu dau nici măcar o fărâmă de căldură de viaţă.
Dintru o astfel de lipsă şi sărăcie de lumină şi căldură dumnezeiască, ce viaţă
duhovnicească putem aştepta? De aceea, în sufletul păcătosului - precum şi în
natură, iama - totul este gol şi acoperit de zăpadă şi de gheaţă; iar acest
fapt câteodată e atât de bătător la ochi, încât chiar cei lumeşti, privind unul
la celălalt, zic: „Acesta e un om rece! Acesta e piatră, nu om!"
Dar sufletul păcătosului, orişicât ar fi el de
acoperit cu omăt şi gheaţă, totuşi în- tr-însul întotdeauna se află putinţa de
a se întoarce către Soarele cel veşnic, şi când se întoarce cu toată inima şi
stă în poziţie dreaptă, faţă în faţă cu El, atunci totul în el capătă o nouă
înfăţişare şi începe primăvara cea duhovnicească. în ce chip? Sosirea
primăverii în natura ce ne înconjoară se cunoaşte mai cu seamă prin înmulţirea
luminii şi a căldurii. Tot astfel se petrece şi cu primăvara cea duhovnicească.
Cea dintâi urmare a întoarcerii sufletului păcătos către Domnul este că el
începe a fi luminat de lumina feţei lui Dumnezeu. Deşi luminarea aceasta la
început nu poate fi deplină, atâta cât trebuie, din pricină că sufletul
păcătosului - cu toate că el şi-ar dori - nu se poate întoarce cu toată fiinţa
sa către Dumnezeu, totuşi, prin stăruinţa şi năzuinţa celui ce se întoarce,
lumina harului încet-încet se măreşte, ca şi lumina soarelui în timpul
primăverii, şi, asemenea acesteia, nu numai că încălzeşte văzduhul sufletului,
ci străbătând şi coaja cea de gheaţă, care acoperă inima, pătrunde până în
adâncul sufletului, deşteptând într-însul rămăşiţele puterii şi seminţele
virtuţilor! Căci lumina harului nu se aseamănă cu lumina înţelepciunii
pământeşti care, ca lumina lămpilor de stradă, luminează în vremea nopţii, dar
nu încălzeşte deloc, ci cel mult poate să dea naştere vreunui incendiu, fără să
fie în stare a da viaţă nici măcar unui firicel de iarbă. Dimpotrivă, unde
străluceşte harul lui Hristos, acolo întreaga fiinţă a omului se schimbă şi
ajunge într-o aşa stare, precum natura în vremea primăverii. Atunci însuşi omul
simte că se petrece ceva neobişnuit cu el, că se apropie de un fel de înnoire
şi întoarecere la viaţă.
Al doilea semn al apropierii primăverii sunt
pâraiele de apă. Toată faţa pământului începe în acest răstimp a se topi şi a
lăcrima; înseşi nisipurile sunt umede, înseşi pietrele sunt ude. Acelaşi lucru
se petrece şi la începutul reînnoirii duhovniceşti a omului prin mijlocirea
pocăinţei: inima lui e plină de căinţă şi ochii lui sunt plini de lacrimi. După
cum în starea lui de nesimţire omul ar vrea ca numai să se veselească şi să
râdă necontenit, tot astfel acum aplecarea lui de căpetenie este tristeţea
după Dumnezeu şi lacrimile. Căci ori pe ce-şi pune ochii păcătosul acum, lumina
feţei lui Dumnezeu, către Carele s-a întors, îl face să se ruşineze şi să-i
pară rău. De se uită la sine şi la sufletul său, vede cât e de nepreţuită
răscumpărarea păcatelor omeneşti, cât de puţin s-a folosit el de aceste scumpe
şi mari binefaceri, cât de adeseori a alungat de la sine darul milostivirii —
şi plânge. Chiar privirea la mila lui Dumnezeu îl face să se căiască şi să
plângă, întocmai precum privirea cea blândă a tatălui umple de lacrimi ochii
fiului care pentru prima oară se înfăţişează înaintea lui, după întoarcerea de
pe calea cea rea a pierzării. „Izvoare de apă" -
zice Sfântul David - „au izvorât ochii mei, pentru că
n-am păzit Legea Ta" (Psalm 118, 136)-,
atât de puternic şi de statornic era în el simţământul de umilinţă până la
lacrimi, cu toate că vrednicia sa cea mare de împărat al lui Israil cerea de la
el să aibă o faţă veselă şi plină de bărbăţie. Pâraiele primăvara de obicei
contenesc după câtă va vreme; însă aceste izvoare de apă ale pocăinţei nu
arareori curg până la sfârşitul vieţii pământeşti a omului.
Spălat şi umezit de apele primăverii, pământul
începe a se acoperi cu verdeaţă şi cu flori; toate locurile de pe el capătă o
vedere frumoasă şi sunt în stare a da adăpost şi a pricinui plăcere, ba adesea
şi hrană, călătorului. Acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul spălat de
lacrimile pocăinţei: cugete şi simţiri curate îl îmbracă din cap până în
picioare; din acestea, asemenea unor flori mirositoare, se ivesc felurite
făgăduinţe şi fapte frumoase: unii, asemenea lui Zaheu, se hotărăsc „a da jumătate din avutul lor la săraci şi de au năpăstuit
pe cineva cu ceva, întorc împătrit" (Luca
19, 8); alţii, asemenea cuvântului psalmului, făgăduiesc „să nu dea somn ochilor şi genelor lor dormitare" (Psalm 131, 4), până nu vor merge pe la locurile
sfinte sau până nu vor face ceva întru slava numelui lui Dumnezeu; alţii,
asemenea Măriei Egipteanca, se făgăduiesc pe ei înşişi unor osebite lucrări
pline de toată râvna. Orişicât de bogată şi de împodobită ar fi natura în
timpul primăverii, totuşi sufletul înnoit de harul dumnezeiesc este mult mai
împodobit şi mai bogat în florile virtuţilor - într-însul se găseşte şi floarea
cea albă a nevinovăţiei şi a curăţiei inimii, şi floarea cea roşie a
binefacerii şi a dragostei către aproapele, şi floarea cea albastră a contemplaţiei
şi a înţelepciunii duhovniceşti, şi floarea cea galbenă a înfrânării şi a ostenelii.
Pe lângă cele spuse, e ştiut că în natură nu toate florile sunt mirositoare, ci
unele chiar răspândesc un miros greu; însă în sufletul plin de har, fiecare
floare este binemirositoare şi înveseleşte inima
De ivirea florilor în timpul primăverii e
nedespărţită cântarea înaripatelor. Nu este lipsită de acest semn de bucurie
nici primăvara duhovnicească. într-adevăr, ale cui glasuri răsună în pustiurile
Tebaidei şi pe vârfurile Libanului şi ale Carmelului? Nici arşiţa zilei, nici
gerul nopţii nu le poate face să se oprească! Nu cumva îngerii lui Dumnezeu
şi-au ales loc de sălăşluire acolo? Nu cumva strămoşul David a înviat din morţi
şi, nemaigăsindu-şi loc în Ierusalim, s-a retras în aceste singurătăţi, unde
cu prisosinţă se aud răsunând sunetele psaltirii sale celei cu zece strune?
Nu. Acestea sunt glasurile lui Antonie şi Eftimie
cu cetele lor; acestea sunt glasurile lui Pahomie şi Sava cel sfinţit cu
frăţimea lor. Ei s-au lepădat de toate plăcerile lumii cele de suflet
stricătoare şi şi-au închinat viaţa unui trai retras; trăiesc într-adevăr ca
nişte îngeri în trup şi prin viaţa aspră şi prin străşnicia postului îi aduc în
uimire până şi pe îngerii din Ceruri. însă fiindcă în sufletul lor e minunata
primăvară duhovnicească, tocmai de aceea, cu toate că viaţa lor este covârşită
de osteneli, ei sunt plini de veselie duhovnicească. Şi fiindcă „din
prisosinţa inimii grăieşte gura" (Luca
6, 45), tocmai din această pricină nici în
palatele împărăteşti nu se aude atâta cântare ca în chiliile lor cele sărace;
nici una din cântăreţele înaripate nu se poate întrece cu ei întru neobosirea
la cântare.
Dar primăvara duhovnicească se aseamănă cu cea a
naturii şi prin lucrurile care o desfigurează şi-i dau o vedere urâtă şi
neplăcută. In timpul primăverii, seceta şi ploile peste măsură strică foarte
mult, căci şi într-un caz, şi în celălalt plantele suferă, rodurile viitoare
sunt ameninţate şi unii arbori pier cu totul. Se întâmplă o asemenea secetă şi
în timpul primăverii duhovniceşti, când sufletul e lipsit de rouă cea Sus, care
se pogoară de la Duhul lui Dumnezeu. Insă omul se lipseşte de această înrourare
când se împuţinează în el dorinţa lăuntrică a inimii către rugăciune, care
atrage ploaia cea binefăcătoare a harului Duhului Sfânt. Lipsa de ploaie adesea
e împlinită prin udare. Aceasta poate avea loc şi când e vorba de reînnoirea
duhovnicească. Aşadar udă pământul cel învârtoşat al inimii tale cu lacrimile
pocăinţei, până când ca o ploaie bogată va cădea asupra sufletului tău Harul
Preasfântului Duh. Această apă preţioasă adesea lipseşte din fântâna inimii -
într-o asemenea împrejurare aruncă-te la pământ şi roagă-te să se deschidă stăvilarele inimii; rugăciunea umilită încă te va răcori ca o ploaie căzută la
vreme potrivită.
În primăvara duhovnicească, mulţimea vătămătoare a
apelor nu vine aşa precum se întâmplă în primăvara firească, ci altfel - nu
vine de sus, ci de jos. Căci harul întru tot Sfântului Duh nu poate să reverse
daruri cu o bogăţie vătămătoare pentru cei ce le primesc; însă cel ce le
primeşte se poate întâmpla să nu ştie a se folosi de rourarea duhovnicească.
Aşa, bunăoară, când omul, în loc ca, asemenea pământului, să absoarbă partea
trebuincioasă de apă duhovnicească, iar prisosul să-l treacă altora spre
folosul lor sufletesc, el, asemenea locurilor joase şi fără şanţ de scurgere,
absoarbe totul în sine şi, nepunând în mişcare duhovniceştile ape primite, se
preschimbă într-un fel de mocirlă duhovnicească. Fenomenul acesta se petrece
arareori, dar totuşi se întâmplă. Insă, în cea mai mare parte, apa multă şi de
prisos care împiedică rodirea ţarinii sufleteşti vine dintru aceea că omul,
adăpându-se prin diferite mijloace bune, dar nefiind slobod de gândurile
trupeşti, uită să iasă din umbra unei închipuite sfinţenii la aerul curat şi
sub cerul deschis în faţa lui Dumnezeu şi să se pună sub soarele veşnicei
iubiri şi îndurări, care străluceşte de pe înălţimile Golgotei.
Chiar lacrimile pocăinţei, cele atât de folositoare
pentru stropirea pământului celui uscat al inimii, pot fi vătămătoare când sunt
peste măsură şi mai ales când mâhnirea şi părerea de rău pentru păcat se
preschimbă în deznădejde duhovnicească, care ucide şi pustieşte totul.
După seceta şi ploaia peste măsură, primăvara mai
este desfigurată şi de omizi şi de păianjeni. în asemenea împrejurări, aceste
mici vietăţi par a fi trimise de un duh rău, care, pizmuind frumuseţea naturii,
se sileşte să o dosească şi să o ascundă dinaintea ochilor noştri sub pânza cea
încurcată a păianjenului. Pomul însă nu poate fi învinovăţit de faptul că în
mijlocul primăverii, în toiul înfloririi, îl acoperă omizile şi pânzele de
păianjen. însă când aceste omizi şi aceste pânze de păianjen se ivesc în suflet
pe florile virtuţilor, atunci pricina întotdeauna este însuşi omul.
Aceste omizi sunt fiicele mândriei şi ale
îngâmfării întru faptele noastre. Ele se ivesc şi se înmulţesc repede, de
îndată ce sufletul, reînnoit şi înflorit sub suflările harului, uită
slăbiciunea sa şi socoteşte că reînnoirea lui se datorează numai silinţelor
sale, iar nu harului celui a-toate-săvârşitor al lui Hristos. Priveghează,
deci, suflete credincios, orişicine ai fi tu, să nu te cuprindă aceste omizi
diavoleşti! Ele şi pe copaci sunt dezgustătoare, dar în tine sunt de mii de ori
mai urâcioase. Pe arbore ele strică florile şi frunzele şi fac netrebnice
roadele, iar pomul rămâne sănătos; în suflet însă viermele mândriei poate
vătăma nu numai florile şi roadele, ci chiar sâmburele vieţii şi astfel îl
preschimbă pe om din viţă [mlădiţă] harică a viei Domnului într-o creangă bună
de nimic.
În sfârşit, vom arăta că între primăvara
duhovnicească şi cea firească sunt şi unele neasemănări.
Întâi de toate, pentru primăvara firească este
hotărât un anumit timp al anului - ea nu poate avea loc nici toamna, nici în
mijlocul iernii. Pentru primăvara duhovnicească însă nu există un timp hotărât
- ea poate fi veşnică şi, de asemenea, ea poate începe întotdeauna când
sufletul păcătos se întoarce la Dumnezeu. Aceasta poate bucura şi da nădejde
sufletelor păcătoase, care încă nu s-au cufundat în noroiul păcatului până
într-atât încât să nu se mai gândească deloc la mântuirea lor.
În al doilea rând, după primăvara firească
întotdeauna urmează vara - nimeni nu poate schimba această rânduială întocmită
de Dumnezeu. După primăvara duhovnicească însă poate urma iarăşi iama, şi încă
o iarnă din cele mai aspre, de îndată ce sufletul, neîngrijindu-se deloc de sine,
amărăşte harul Duhului Sfânt, care-l înnoise şi înviase, se întoarce de la faţa cea întru tot
sfântă a lui Dumnezeu şi se cufundă în negura cea întunecată a păcatului. Fără
îndoială, numai omul care a cunoscut şi a încercat asupra sa puterea harului
lui Hristos, care a gustat din bunătatea cuvântului lui Dumnezeu şi a trăit o
viaţă sfântă, poate să-şi amintească bine îndemnul Sfântului Apostol Pavel,
care zice: „Cel ce stă, să privegheze ca să nu cadă!"
(1 Corinteni 10, 12)
Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu