Îmi aduc aminte cum sufeream eu citind, pe la vreo 16-17 ani, "Elevul Dima dintr-a şaptea". Asta era o carte greu de găsit, pentru că descria oarece atitudini pe care comuniştii nu le încurajau. Acel Dima se punea contra unor profesori, se ţinea tare, se lupta pentru dreptatea lui, etc. Sigur că nu aveai voie să citeşti aşa ceva şi cartea circula pe sub mână prin mediile şcolăreşti.
Faptul că nu puteam să fiu asemeni lui Dima era un motiv de suferinţă. Dacă m-aş fi luat şi eu de gât cu vreun profesor, ar fi fost scandalul cât casa. Mama şi tata ar fi avut de suferit, ce mai, o întreagă tragedie. Aşa că stăteam în banca mea, citeam despre elevul Dima şi sufeream în tăcere.
Dar ceea ce m-a făcut să sufăr cel mai tare a fost finalul cărţii.
Faptul că nu puteam să fiu asemeni lui Dima era un motiv de suferinţă. Dacă m-aş fi luat şi eu de gât cu vreun profesor, ar fi fost scandalul cât casa. Mama şi tata ar fi avut de suferit, ce mai, o întreagă tragedie. Aşa că stăteam în banca mea, citeam despre elevul Dima şi sufeream în tăcere.
Dar ceea ce m-a făcut să sufăr cel mai tare a fost finalul cărţii.