La 6 iunie 1875 s-a nascut Thomas Mann. Omul asta mi-a influentat mie viata intr-un fel pe care nu-l pot exprima. Si totul pentru ca l-am citit inainte de vreme. Cand altii citeau "Elevul Dima dintr-a saptea", eu ma canoneam cu "Casa Buddenbrook". In vreme ce alti puberi de varsta mea le spuneau fetelor, prin parc, cat e de frumoasa luna in noptile de vara, eu le povesteam din "Muntele Vrajit". Mai tarziu, ca student la matematici, imbinam logica rece cu estetismul lui Aschenbach din "Moarte la Venetia", in asa fel, incat numai norocul a facut sa am si aventuri galante. Caci unele fete, satule de problemele frumosului si ale adevarului cu care le impuiam eu capul, preluau initiativa si ma aduceau cu picioarele pe pamant, iar atunci re-descopeream cu oarecare uimire ca mai exista si carne si pasiune si dragoste si lacrimi.
Pun aici si un fragment edificator (cred eu) din "Moarte la Venetia", nuvela esentiala a lui Mann, ecranizata frumos de Luchino Visconti in anii 70. Am vazut filmul si pot spune ca e unul din putinele cazuri in care cartea si ecranizarea sunt cam la acelasi nivel in ce priveste impactul emotional.
— Căci frumuseţea, Phaidros, nu uita, numai ea e şi divină, şi vizibilă în acelaşi timp; numai ea este prin urmare calea pe care se îndreaptă simţurile noastre; ea e, micule Phaidros, calea care-l poartă pe artist spre meleagurile spiritului. Dar crezi tu, dragul meu, că e cu putinţă să-ţi însuşeşti înţelepciunea şi adevărata demnitate omenească dacă drumul tău duce către spiritualitate numai prin simţuri? Sau crezi mai degrabă (te las să hotărăşti tu), că drumul acesta plăcut şi primejdios e cu adevărat un drum greşit, plin de păcate, care ne duce neapărat în eroare? Căci trebuie să ştii că noi poeţii nu ne putem avînta pe calea frumuseţii fără ca Eros să nu ne întovărăşească, devenind călăuza noastră; ba chiar de am fi, în felul nostru, nişte eroi şi luptători disciplinaţi, sîntem totuşi asemeni femeilor, căci ceea ce le înalţă e pasiunea, iar dorinţa noastră trebuie să rămînă dragostea; în asta constau plăcerea şi ruşinea noastră. Acum înţelegi de ce noi poeţii nu putem fi nici chibzuiţi şi nici demni? Că trebuie neapărat sa rătăcim pe căi greşite, rămînînd pururi nişte corupţi şi nişte aventurieri sentimentali? Măiestria stilului nostru e doar minciună şi nebunie, gloria şi situaţia noastră onorabilă — o farsă, încrederea pe care ne-o acordă publicul — un caraghioslîc, iar încercarea de a face educaţia poporului şi a tineretului cu ajutorul artei — o întreprindere riscantă, care trebuie interzisă. Cum să fie un bun educator cel pe care un instinct înnăscut, cu neputinţă de înlăturat, îl împinge spre abis? Am vrea sa ne desprindem de el, dar, oricum ne-am suci şi învîrti, el continuă să ne atragă. In felul acesta ne lepădăm de cunoaşterea atotdizolvantă, căci cunoaşterea, Phaidros, e lipsită de demnitate şi de austeritate; ea ştie, înţelege şi iartă, dar nu are nici ţinută, nici formă; ea are predilecţie pentru abis, ea este însuşi abisul. Iată de ce o respingem cu hotărîre, tinzînd numai spre frumuseţe, adică spre simplitate, măreţie şi spre o nouă austeritate, adică spre o a doua candoare şi formă. Forma şi candoarea însă, Phaidros, ne îmbată şi trezesc în noi poftele şi lăcomia, îndemnîndu-l pe cel cu cugetul nobil la groaznice sacrilegii ale simţirii, pe care propria lui frumuseţe, severă, le respinge cu dezgust ; îl împing spre abis, tîrîndu-le şi pe ele după dînsul. Ne mînă, zic, şi pe noi poeţii într-acolo, căci noi nu sîntem în stare să ne înălţăm pe noi înşine, ci doar să ducem o viaţă risipită. Şi acum, Phaidros, rămîi aici. Abia mai tîrziu, cînd n-ai să mă mai vezi, poţi să pleci !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu