Ieri pe la orele 16, m-am gândit sa fac o ciorbă țărănească după rețeta lui Radu Anton Roman, pe care am luat-o din cartea "Bucătăria lui Radu" - varianta online.
Cum nu aveam în casă cele trebuincioase, în afară de o sticlă de borş de la Dănilă, m-am dus la piaţă. Am găsit cam tot, cu excepţia oaselor mari şi sparte, a fasolei şi a mazărei. În rest, OK, doar leuşteanul era cam pălit, iar păstârnacul se muiase cam tare. Ceva probleme am avut şi cu carnea, care arăta de parcă ar fi stat acolo o lună - până la urmă am ales o bucată de piept şi am plecat. Am dus toate sus, apoi am ieşit din nou, de data asta în zona de mici magazine, unde e şi o carmangerie. Acolo, plin de oase. Vânzătoarea, o matahală cu ochelari, stătea cu capul adânc băgat în galantar şi alegea nişte cozi de purcel. Cred că a durat un minut până s-a hotărât pe care să le scoată, timp în care le-a luat în mână pe fiecare, le-a pipăit, le-a strâns în pumn de trei patru ori. Şi-a ales câteva, le-a pus într-o hârtie, apoi a strigat către camera din spate: „fac o ciorbiţă faină cu astea”. Cu greu m-am abţinut de la nişte remarci acre, dar am aşteptat să văd ce mai urmează. Când s-a întors şi către mine, i-am spus ce vreau, la care - de necrezut - şi-a tras pe mână o mănuşă transparentă de plastic şi mi-a ales câteva oase numai bune. Am intrat în următorul magazin şi am luat două conserve mici de la Bonduelle: una de mazăre, una de fasole păstăi.
Acasă, m-am apucat de reţeta lui Radu: am pus carnea la fiert la foc mic, am tocat toate alea, am aşteptat să treacă o oră şi am adăugat morcovul, păstârnacul, ceapa şi roşiile când, brusc, am observat că reţeta are o carenţă serioasă: deşi zice că trebuie să foloseşti o ţelină şi doi ardei, nu-ţi spune când să le pui în oală. Aşa că am pus ţelina cu păstârnacul, iar ardeiul l-am tocat şi l-am lăsat lângă cartofi, dovlecel şi vânătă. Am pus borşul la fiert şi m-am dus pe-afară cu Richi2. Când a fost termenul, am scos oasele şi am băgat în locul lor ce mai rămăsese. Oala s-a umplut, ca să zic aşa, până în buză, aşa că am dat focul mai tare şi am pornit hota. Cam după un sfert de oră, lichidul scăzuse considerabil, aşa că am avut loc să pun borşul, asta însă nu înainte de a adauga carnea jupuită de pe oase, plus mazărea şi fasolea. Astea ar fi trebuit puse la alt moment, însă erau din cutie şi se fac imediat. Unii mănâncă mazărea direct din conservă, zic că e foarte bună.
Am mai dat un clocot, am pus leuşteanul şi gata, aveam ciorba.
Problema era, acum, ce să fac cu oasele. Mă gândeam să le arunc la gunoi, însă nu ştiu cum se face că, pregătindu-mă să închid documentul cu cartea lui Radu, am dat peste o altă reţetă, anume „Borş românesc”. Ce credeţi că scria acolo? „Se scoate osul, se scutură, se curăță-n ciorbă şi se dă la câini ori la ordonanţe". Despre ordonanţele astea, zise uneori şi țucălari, am tot citit în cărţile cu Svejk ale lui Hasek, dar nu-mi aduc aminte să fi mâncat oase din ciorba stăpânului. Mă rog, poate în vreme de pace făceau şi asta. Cum nu am ordonanţă, dar am câine, i-am dat lui Richi 2 toate oasele. Trebuia să-i fac o poză, cum stătea el lângă un morman de oase şi se uita la mine cu tristeţe, parcă vrând să-mi spună: „nu am botul atât de mare şi nici dinții atât de puternici, eu nu sunt decât un amărât de bichon”. Dar nu aveam ce să fac: aşa scrie în reţetă.
Bineînţeles că dimineaţă am găsit oasele alea răspândite prin toată sufrageria. Cred că bietul animal s-a luptat cu ele toată noaptea.
Astăzi, la prânz, o să văd dacă am făcut ce trebuie. Cum nu am ţuică de Văleni, va trebui să renunţ la aperitiv: ea nu poate fi înlocuită cu nimic. Dar nu e niciun bai, oricum pe canicula asta nu merge să bei tărie. Dar nu am cum să nu remarc din nou perversitatea naturii: iarna, când merge ţuica, nu ai legume proaspete pentru ciorbă. Vara ai legume, dar nu merge ţuica. Dar cum romanul nu-şi bate capul prea mult cu asemenea dileme, problema se rezolvă simplu: bei ţuică şi te dai la umbră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu