În Oradea, un individ beat, care conducea cu 160 km/oră a omorât o tânără. El a fost prins - spuneau reporterii - în timp ce încerca să fugă din ţară. A fost dus în faţa judecătorului, care a decis: „va fi judecat în stare de libertate”. Punct.
Când citesc despre lucrurile astea, am o senzaţie de panică amestecată cu disperarea. Mă gândesc imediat la multele cazuri similare petrecute în ultimii ani şi în care ucigaşii au scăpat fără o zi de puşcărie.
Îmi revine în memorie colonelul Bernevig - fost şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei - care în 1997 a omorât cinci oameni într-un accident produs între Bucureşti şi Predeal. În 2001, el a fost condamnat la trei ani cu suspendare.
Când citesc despre lucrurile astea, am o senzaţie de panică amestecată cu disperarea. Mă gândesc imediat la multele cazuri similare petrecute în ultimii ani şi în care ucigaşii au scăpat fără o zi de puşcărie.
Îmi revine în memorie colonelul Bernevig - fost şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei - care în 1997 a omorât cinci oameni într-un accident produs între Bucureşti şi Predeal. În 2001, el a fost condamnat la trei ani cu suspendare.
Îmi amintesc de Carmen Păunescu - soţia poetului, care a omorât, în 2004, trei persoane. A primit şi ea trei ani cu suspendare.
Îmi amintesc de feluriţi români care au comis accidente, mortale sau doar soldate cu invalidităţi, care nu au stat nicio zi la închisoare, ori se judecă de ani şi ani, obţinând amânare după amânare. Şi îmi devine tot mai limpede: în România poţi să omori liniştit un om. Dacă eşti interlop, senator, poet de curte, ziarist, posesor de Ferrari, nu o să păţeşti nimic. O să ai parte doar de nişte mici neplăceri, cum ar fi mersul din când în când pe la tribunal, pentru care va trebui, poate, să-ţi întrerupi concediul exotic. Dacă eşti însă un om oarecare, fără bani şi fără influenţă şi dacă - Doamne fereşte - o să accidentezi vreun biciclist care ţi-a întors brusc în faţă, o să stai la zdup ani buni.
Gândindu-mă la toate astea, mă cuprinde panica. Mai e puţin şi fetiţa mea o să înceapă să meargă singură la şcoală. Ce siguranţă pot să am că va fi ferită de pericole dacă va respecta legile circulaţiei? Cine îmi garantează că undeva, într-o intersecţie, nu o să-i vină ideea lui Cornel Nistorescu să întoarcă brusc jeepul şi să între pe contrasens, exact atunci când pe acolo traversează strada, pe zebră, copilul meu? Cum pot sta liniştit câtă vreme e posibil oricând, în ţara asta, să apară un posesor de Ferrari care să se suie în mare viteză pe trotuar tocmai când pe acolo trece liniştită fetiţa mea?
Dacă ucigaşii şoselelor ar şti că îi aşteaptă ani grei de puşcărie pentru faptele lor, dacă justiţia ar funcţiona corect, aşa încât niciun avocat să nu mai reuşească, prin tertipuri, să-şi salveze clientul care a omorât oameni, dacă niciun judecător nu ar mai fi corupt sau laș şi nu ar mai permite judecarea în stare de libertate a ucigaşilor de copii, atunci, probabil, numărul evenimentelor de genul celui din Oradea s-ar reduce masiv.
Dar cum asta nu cred că se va putea întâmpla vreodată, o să trăiesc toată viaţa cu convingerea că mersul prin oraş, cu sau fără maşină, este o aventură riscantă, cu sentimentul că trăim nu în civilizaţie, ci în junglă, cu teama că oricând se poate întâmpla o nenorocire pentru care, după aceea, nu o să plătească nimeni.
Îmi amintesc de feluriţi români care au comis accidente, mortale sau doar soldate cu invalidităţi, care nu au stat nicio zi la închisoare, ori se judecă de ani şi ani, obţinând amânare după amânare. Şi îmi devine tot mai limpede: în România poţi să omori liniştit un om. Dacă eşti interlop, senator, poet de curte, ziarist, posesor de Ferrari, nu o să păţeşti nimic. O să ai parte doar de nişte mici neplăceri, cum ar fi mersul din când în când pe la tribunal, pentru care va trebui, poate, să-ţi întrerupi concediul exotic. Dacă eşti însă un om oarecare, fără bani şi fără influenţă şi dacă - Doamne fereşte - o să accidentezi vreun biciclist care ţi-a întors brusc în faţă, o să stai la zdup ani buni.
Gândindu-mă la toate astea, mă cuprinde panica. Mai e puţin şi fetiţa mea o să înceapă să meargă singură la şcoală. Ce siguranţă pot să am că va fi ferită de pericole dacă va respecta legile circulaţiei? Cine îmi garantează că undeva, într-o intersecţie, nu o să-i vină ideea lui Cornel Nistorescu să întoarcă brusc jeepul şi să între pe contrasens, exact atunci când pe acolo traversează strada, pe zebră, copilul meu? Cum pot sta liniştit câtă vreme e posibil oricând, în ţara asta, să apară un posesor de Ferrari care să se suie în mare viteză pe trotuar tocmai când pe acolo trece liniştită fetiţa mea?
Dacă ucigaşii şoselelor ar şti că îi aşteaptă ani grei de puşcărie pentru faptele lor, dacă justiţia ar funcţiona corect, aşa încât niciun avocat să nu mai reuşească, prin tertipuri, să-şi salveze clientul care a omorât oameni, dacă niciun judecător nu ar mai fi corupt sau laș şi nu ar mai permite judecarea în stare de libertate a ucigaşilor de copii, atunci, probabil, numărul evenimentelor de genul celui din Oradea s-ar reduce masiv.
Dar cum asta nu cred că se va putea întâmpla vreodată, o să trăiesc toată viaţa cu convingerea că mersul prin oraş, cu sau fără maşină, este o aventură riscantă, cu sentimentul că trăim nu în civilizaţie, ci în junglă, cu teama că oricând se poate întâmpla o nenorocire pentru care, după aceea, nu o să plătească nimeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu