Poșta Îngerilor

În 2008, adică acum trei ani, circula pe net un text cu numele „Demisie”. O demisie în alb, oricine ar fi fost de acord cu ea era liber să o semneze. Problema era că nu aveai cum să i-o înaintezi decât lui Dumnezeu, singurul care ar fi putut să ţină cont de ea.

 DEMISIE

Subsemnatul __________ vă aduc la cunoștință hotărârea mea IREVOCABILĂ de a demisiona oficial din funcția de adult pe care o dețin în prezent în mod abuziv! După o analiză detaliată a situației, m-am hotărât să mă retrag și să preiau atribuțiunile unui copil de 6 (șase) ani, cu toate drepturile și îndatoririle pe care le-am avut cândva, dar la care am renunțat cu prea mare ușurință.
Vreau să desenez cu creta colorată pe strada unde locuiesc, atunci când trec oameni maturi și plini de importanță spre serviciu, și să nu-mi pese de stresul lor în lupta cu minutele și traficul.

Vreau să fiu mândru de trotineta mea cea roșie, fără să mă intereseze cât costă asigurarea pe anul viitor.
Vreau să cred sincer că bomboanele TIC-TAC sunt mai bune decât banii, pentru că le poți mânca.
Vreau să stau întins la umbra unui copac, cu un pahar de limonadă în mână și cu ochii la norii pufoși care aleargă pe cer, întrebându-mă cu uimire de ce adulții nu fac la fel.

Vreau să mă întorc în trecut, la vremurile când viața era simplă. Atunci când tot ce știam se rezuma la cele șapte culori, cinci poezii, zece cifre și vocea mamei care mă chema la masă când îmi era foame.

Vreau înapoi, în vremea când nu îmi păsa de cât de puține lucruri știam, pentru că nu știam cât de puține lucruri știam. Vreau să cred, ca odinioară, că totul pe lumea asta este fie gratuit, fie se poate cumpăra cu prețul unei înghețate.

M-am maturizat prea mult și nici nu mai știu când m-am trezit mare. A fost cu siguranță un abuz, și îmi cer iertare.

Am ajuns să aflu astfel ceea ce nu ar fi trebuit: războaie și purificări etnice, copii abuzați și copii murind de foame, divorțuri, droguri în licee, prostituție, justiție coruptă, politicieni de mahala, frați învrăjbiți, ură, bârfă.

Am aflat despre materialism nedialectic și mame denaturate, care își vând copilele de 12 ani unor animale cu chipuri de bărbați, pentru un televizor de ocazie.

Ce s-a întâmplat cu timpul când aveam impresia că moartea este un concept de poveste, că doar împărații bătrâni mor ca să facă loc pe tron prinților tineri, căsătoriți cu prințese câștigate în urma ultimei lupte cu zmeii?

Unde sunt anii când mi se părea că tot ce ți se putea întâmpla mai rău în lume era să nu fii ales în echipa lui Gigel, repetentul, atunci când jucam fotbal în spatele școlii?

Vreau să mă întorc la vremea când toți copiii citeau cărți folositoare și muzica era neotrăvită. Vreau desene animate cu rățoiul Donald, peripețiile echipajului „Speranța”, navigând cu "Toate pânzele sus", și pe mama citindu-mi din „Aventurile lui Habarnam”.

Ce bine era atunci când credeam că toată lumea e fericită atunci când eu sunt fericit! Promit solemn ca, imediat ce-mi reiau atribuțiunile de copil, să-mi petrec după-amiezile cățărându-mă în copaci, călărind bicicleta vărului Radu și citind „Robinson Crusoe” ascuns într-o colibă din crengi în fundul grădinii.

Îmi iau angajamentul că nu o să îmi pese de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaz, apă, gunoi, cablu, internet, asigurări la mașină, de sănătate, taxe, impozite, carduri, iarbă netăiata, viruși în computer, pene la mașină, etc.

Vă asigur că nu o să fiu pus în încurcătură la întrebarea „Ce vrei să fii când o să crești mare?”, pentru că știu: vreau să fiu COPIL. Gata cu plecatul la serviciu atunci când ar trebui să dorm și să-l visez pe Harap-Alb, gata cu știrile despre teroriști, bombe și căderi de avioane.

Gata cu bârfele anturajului, care nu-mi dau pace nici la biserică, gata cu hernia de disc, păr grizonat, ochelari pierduți, medicamente scumpe, dinți de porțelan.

Gata, stop, cedez! Demisionez din funcția de ADULT. Vreau să cred în sinceritatea zâmbetelor, noblețea vorbelor, o lume a cuvântului dat și respectat, a dreptății, a păcii, a viselor împlinite, a imaginației, a îngerilor buni și a omului după chipul și asemănarea LUI. Vreau să am iarăși 6 ani. Fiți voi mari și importanți, ocupați și îngrijorați. Eu vreau să cresc MIC!

Eu, unul, vreau să vă spun că am semnat această demisie şi am trimis-o la Dumnezeu cu Poşta Îngerilor. Şi nu o singură dată, ci de multe, foarte multe ori. Ştiu că e greu cu poşta, sunt miliarde de scrisori zilnic, ele trebuie să fie duse până sus, apoi cineva să le trieze, să le pună pe categorii, pentru că nu poţi să-i trânteşti pur şi simplu lui Dumnezeu sacul cu cereri, plângeri, scrisori de mulţumire şi demisii, lăsându-l să se descurce cu ele. După aia, mai trebuie ca Dumnezeu să le şi citească, să le analizeze, să vadă dacă meriţi să primeşti ceea ce ai cerut. Nu e lucru simplu deloc, aşa că unii pot aştepta ani şi ani de zile până să primească un răspuns. Sunt oameni care aşteaptă toată viaţa în zadar. E simplu să trimiţi scrisoarea: pur şi simplu închizi ochii şi te gândeşti că vrei ceva. Îngerul tău păzitor notează imediat pe o petală de trandafir lucrul la care te-ai gândit, o pune în plic şi dă fuga la Poşta Îngerilor. Eu unul, am trimis demisia odată, am aşteptat o vreme şi, pentru că nu s-a întâmplat nimic, am trimis-o din nou. Apoi am continuat s-o trimit. Acum o trimit aproape zilnic. Ideea mea perfidă e că într-o bună zi, cel care triază scrisorile o să-şi pună mâinile în cap, zicând „iarăşi Raul Baz?” şi o să se ducă la Dumnezeu, implorându-l: „Te rog, Doamne, rezolvă cererea asta, că nu mai pot să suport, vine în fiecare zi, de ani şi ani, deja e prea mult”. Şi poate că atunci, Dumnezeu va scrie pe cererea mea „Se aprobă”. Iar eu voi fi din nou copil şi o voi rupe la fugă, cu ceilalţi copii, pentru a mă ascunde în cazematele pe care le construiam cândva în pădurile din Sinaia.