Frau și cuțitele

Aici, în Timişoara, o mulţime de doamne sunt apelate cu "Frau". Inclusiv învăţătoarea Mariei din anii când învăţa la Lenau era Frau. Lucru uimitor când vii pentru întâia dată în zonă, dar cu care te obişnuieşti după o vreme. Acum chiar glumesc când mă întâlnesc cu câte o cunoştinţă: "Ce faci Frau Lenuţa?"

Prima Frau pe care am cunoscut-o era o femeie impunătoare, un fel de tanc, care a avut grijă, o vreme, de casă şi de Maria. Nu mai ştiu care îi era numele, dar asta nu conta, îi spuneam pur şi simplu Frau. Vorbea atât de mult, încât viaţa celui care era nevoit s-o asculte începea să-şi piardă sensul. Spunea vrute şi nevrute, pe un ton egal, trecea de la un subiect la altul fără cea mai mică pauză, dând impresia că e un balon prea umflat, pe care trebuie să-l dezlegi puţin la gât ca să-i mai scadă din presiune. La un moment dat, a venit cu soţul ei, un bărbat, desigur, pirpiriu şi timorat, victima perfectă pentru o femeie-nava ca Frau. Au stat vreo două ore pe canapea, unul lângă celălalt şi în timpul ăsta Frau a vorbit iar mărunţelul a băut ţuică după ţuică. Nici nu mi-aş fi imaginat că omul ăla ar fi putut să facă altceva. Nerăbdarea mea atinsese cote inimaginabil de înalte. Mă foiam, dădeam din picior, priveam în toate direcţiile, tuşeam, din când în când ziceam „da„ sau „aşa-i”, cu aerul că le fac un mare hatâr. Nu ştiu dacă Frau a înţeles că sare peste cal, presupun că asta nu avea nicio importantă pentru ea, iar pirpiriul ar fi stat oricât, numai să poată să mai tragă câte un păhărel. Până la urmă au plecat, nu înainte de a mă invita să merg şi eu la ei în vizită. Cred că asta a pus capac, pentru că la scurt timp am şi renunţat la serviciile lui Frau. Dacă nu ar fi turuit atâta, ar fi fost persoana potrivită pentru nevoile noastre. Era ordonată, nu lăsa nimic la voia întâmplării, plus că vorbea germană şi ne-ar fi convenit ca Maria să audă vorbindu-se în limba lui Beckenbauer. Dar să nu ai o secundă de linişte în casă, asta era prea mult.
Un episod amuzant cu Frau a fost acela în care şi-a pus în valoare talentul de detectiv. Se întâmpla chiar la început, când a luat primul contact cu casă. După o scurtă inspecţie, s-a declarat mulţumită şi gata să se apuce de treabă. A ţinut însă morţiş să-mi spună: „se vede că sunteți gospodar, toate cuţitele din bucătărie sunt ascuţite cum trebuie”. Am crezut că mor de râs, eu, care dacă trebuie bătut un cui mă întreb dacă nu e cazul să sun la pompieri (exagerez, desigur, dar adevărul e că sunt, prin excelenţă, atehnic)