Un final

.........................trase cele trei zăvoare de la dormitor pentru ultima oară, puse cele trei lacăte şi cei trei drugi, îndură sacrificiul final al urinatului redus la cîteva picături în closetul portabil, se trînti pe podeaua goală cu pantalonii de postav pe care-i purta prin casă de cînd pusese capăt audienţelor, cu cămaşa în dungi fără guler tare şi papucii de invalid, se trînti cu faţa în jos, cu braţul drept îndoit sub cap în chip de pernă şi adormi pe dată, dar la două şi zece se trezi cu mintea împîclită şi hainele ude leoarcă de o sudoare palidă şi călduţă ca înainte de ciclon, cine-i acolo, întrebă înfiorat de certitudinea că cineva îl strigase în somn cu un nume care nu era al lui, Nicanor, şi încă o dată, Nicanor, cineva care avea darul să se strecoare în cameră fără să desfacă
lacătele fiindcă intra şi ieşea cînd voia trecînd prin pereţi, şi atunci o văzu, era moartea, domnule general, moartea dumneavoastră, îmbrăcată cu o tunică zdrenţuită din fire de agavă ca penitenţii, cu coasa în mînă şi craniul presărat cu alge sepulcrale şi flori de pămînt în crăpăturile oaselor, cu ochii străvechi şi holbaţi în găvanele goale, şi numai atunci cînd o văzu din cap pînă-n picioare înţelese de ce-l strigase Nicanor, Nicanor, căci era numele cu care moartea ne cheamă pe noi toţi în clipa de pe urmă, dar el îi spuse nu, moarte, încă nu mi-a sunat ceasul care trebuia să-mi vină în somn în penumbra biroului, aşa cum fusese prevestit dintotdeauna în apa descîntătoare a ulcelelor, însă ea îi răspunse ba nu, generale, va fi aici, desculţ şi cu hainele de om sărman de pe tine, chiar dacă cei care-i găsiră trupul aveau să spună că a fost în biroul lui jos pe podea, cu uniforma de doc fără galoane şi cu pintenul de aur la călcîiul stîng pentru a nu se împotrivi prevestirii ghicitoarelor, se întîmplase cînd o dorea mai puţin, cînd după atît amar de ani de speranţe deşarte începuse să întrevadă că nu vieţuieşti, la naiba, ci supravieţuieşti, afli prea tîrziu că pînă şi vieţile cele mai lungi şi folositoare nu ajung pentru nimic altceva decît ca să înveţi să trăieşti, căci îşi desluşise neputinţa de a iubi în enigma din palmele mîinilor sale mute şi în cifrele nevăzute de pe cărţile de joc şi se străduise să îndrepte destinul acela ticălos prin cultul devastator al viciului solitar care este puterea, devenise victima sectei sale jertfindu-se pe rugul acelui holocaust veşnic, se cufundase în înşelăciune şi crimă, prosperase în nelegiuire şi oprobriu, învingîndu-şi avariţia înfrigurată şi teama înnăscută numai pentru a-şi păstra în pumn pînă la sfîrşit mărgica de sticlă fără să ştie că era un viciu infinit a cărui saţietate genera propriu-i apetit în vecii vecilor, domnule general, ştiuse de la început că îl înşelau pentru a-i fi pe plac, că plătea pentru a fi adulat, că adunau prin forţa armelor mulţimile concentrate la trecerea lui cu urale de bucurie şi lozinci nesincere urînd viaţă eternă preastrălucitului care dăinuie dinaintea vîrstei sale, însă învăţă să trăiască şi cu astea şi cu toate mizeriile gloriei pe măsură ce desco­perea de-a lungul anilor săi fără şir că minciuna e mai comodă decît îndoiala, mai folositoare decît dragostea, mai trainică decît adevărul, ajunsese fără uimire la această prefăcătorie ruşinoasă de a conduce fără a avea putere, de a fi preamărit fără glorie şi ascultat fără autoritate, convingîndu-se în risipa de frunze ruginii ale toamnei sale că niciodată n-avea să fie stăpînul întregii lui puteri, că era condamnat să nu cunoască viaţa decît pe dos, condamnat să desluşească şirul ţesăturii şi să îndrepte firele şi nodurile urzelii acelui goblen iluzoriu al realităţii fără a bănui nici măcar cînd era prea tîrziu că singura viaţă demnă de a fi trăită era cea care poate fi arătată, cea pe care noi o vedeam de pe partea cealaltă care nu-i şi a dumnea­voastră, domnule general, de pe partea sărmanilor unde se afla risipa de frunze ruginii a nenumăraţilor noştri ani de nenorociri şi a clipelor părelnice de fericire, unde iubi­rea era infestată de germenii morţii dar era iubirea adevărată, domnule general, unde dumneavoastră înşivă abia dacă eraţi o imagine incertă a unor ochi jalnici prin perdelele prăfuite de la fereastra unui tren, tremurul unor buze taciturne, gestul fugitiv de rămas bun al unei mănuşi de atlaz din mîna anonimă a unui bătrîn fără destin despre care niciodată n-am ştiut cine a fost, nici cum era, nici dacă n-a fost doar o amăgire a închipuirii, un tiran de batjocură care n-a ştiut vreodată care era dosul şi care era faţa aces­tei vieţi pe care o iubeam cu o patimă nesăţioasă pe care dumneavoastră nu v-aţi încumetat nici măcar să vi-o imaginaţi de teamă să nu aflaţi ceea ce noi ştiam prea bine, că era grea şi efemeră, dar că nu mai există alta, domnule general, fiindcă noi ştiam cine sîntem pe cînd el a rămas pe veci în neştiinţă cu şuierul dulce al herniei lui de mort bătrîn secerat de lovitura morţii, zburînd împresurat de foşnetul tulbure al ultimelor frunze îngheţate ale toamnei lui spre tărîmul întunecat al adevărului uitării, agăţat cu spaimă de zdrenţele putrede ale mantiei morţii şi străin de strigătele mulţimii dezlănţuite ce se revărsa pe străzi cîntînd imnuri de bucurie la aflarea morţii lui, străin pentru totdeauna de cîntecele eliberării şi de petar­dele sărbătoreşti şi de clopotele de slavă care răspîndiseră în lume vestea cea minunată că în sfîrşit timpul infinit al eternităţii se isprăvise.