Cine nu a văzut desenele animate cu Donald, Goofy, Tom și Jerry, Yogi Bear etc! Sau cine nu s-a uitat în copilărie măcar pe diverse benzi desenate de genul Pif ori Rahan (mă refer aici la cei de peste 30 de ani - azi copiii se uită la porn intergalactic). Din când în când, personajele de acolo se întâlneau cu o mare bucurie a vieții lor simple: găseau o bucată de friptură, ori un mic adăpost, ceva pe care îl căutau cu disperare și apărea la marele fix. În momentul în care găseau lucrul ăla, căpătau o expresie de fericire tâmpă - trăsăturile se deformau, zâmbetul se lățea pe întreaga figura, ochii căpătau o expresie aparte. Era vorba, în fond, de o caricaturizare, o exagerare grotescă a expresiei de fericire. Nu ți-ai putea închipui că vreun om ar reuși vreodată să fie fericit într-un asemenea mod, adică să capete așa o fizionomie.
Și totuși, mi-a fost dat să întâlnesc acest fenomen aici, la Hannover. Am văzut câteva persoane în mișcare, arborând o expresie de fericire deformantă, pentru care creatorii lui Goofy ar fi fost invidioși. Nu am reușit să fac nicio poză, aș fi avut nevoie de consimțământul acelora și, dacă l-aș fi cerut, poate m-aș fi ales cu ceva priviri crunte. În orice caz, uitându-mă la oamenii ăia, mi-am zis că viața bate nu numai filmul, ci și filmul de animație.
Și totuși, mi-a fost dat să întâlnesc acest fenomen aici, la Hannover. Am văzut câteva persoane în mișcare, arborând o expresie de fericire deformantă, pentru care creatorii lui Goofy ar fi fost invidioși. Nu am reușit să fac nicio poză, aș fi avut nevoie de consimțământul acelora și, dacă l-aș fi cerut, poate m-aș fi ales cu ceva priviri crunte. În orice caz, uitându-mă la oamenii ăia, mi-am zis că viața bate nu numai filmul, ci și filmul de animație.
