Invoială cu ursul
Cînd treceam în
hoinărelile
mele prin apropierea stînei din Tomnatic, nu
lipseam să nu
merg la ea, chiar şi dacă apropierea însemna
cale de un ceas. Acolo băciuia bătrînul Oprea — cu care eram prieten.
De data aceasta parcă s-a bucurat şi mai mult cînd m-a recunoscut de departe, venind escortat de hărmălaia cîinilor lui.
— Bine că ai venit cu puşcă — zîmbi mulţumit, după ce ne-am strîns mîna.
— Adică vă necăjeşte rău ursul ?
— Ne necăjeşte şi-i dăm dare grea. Dar altceva am
vrea să împuşti dumneata, dacă-i face bine... Ia, pe afurisitul ăsta de cîine, pe Bîrcu, şi-mi arătă cîinele, care se culcase în
apropiere.
