Les autres

Știi tu, cititorule, ce este aceea o partiție? Este o despărțire a unei mulțimi în clase disjuncte. Ai înțeles ceva? Nimic, sunt convins. Așa că o să-ți dau un exemplu. Ia toți banii mărunți pe care-i ai în buzunar sau în poșetă și aranjează-i pe căprării: 1 ban, 5 bani, 10 bani, 50 de bani. Acum gândește-te la mulțimea tuturor monedelor tale, indiferent de valoare și vezi că ai despărțit-o în grămezi. Grămezile alea sunt clasele disjuncte. Tot n-ai înțeles? Nu-i nimic, îți mai dau un exemplu. Gândește-te la toți oamenii care trăiesc în clipa asta. Ei formează o mulțime imensă. Îi poți împărți în clase disjuncte? Desigur și încă în mai multe moduri.

Nepăsarea

Întotdeauna mi-a plăcut să susțin că mi se rupe de tot și de toate. Aveam 14-15 ani și spuneam oricui avea chef să mă asculte că nu mă interesează ce cred ceilalți oameni despre mine. De unde voi fi dedus eu că asta e o filosofie bună, chiar nu am idee. A trebuit, în schimb, să ajung la 50 de ani ca să înțeleg că realitatea a fost cu totul alta. Nu numai că mi-a păsat foarte tare de ceilalți și de părerile lor despre mine, dar aproape că nu am făcut nimic în viață fără să am în minte, pe ascuns, un interes de a mă face plăcut celorlalți. Acum, când treaba asta s-a stins, realizez altceva: de fapt celorlalți nu le-a păsat nici cât negru sub unghie de persoana mea. Doar familiei și, eventual, câtorva prieteni. Restul, adică aia pentru care trăiam eu, mă priveau ca pe oricare alt om și în sinea lor nu dădeau niciun ban pe mine, mai mult decât ar fi dat pe oricine altcineva. Ba acum știu sigur că mulți dintre ei, atunci când eu aveam un succes, erau invidioși, iar când o dădeam în bară, se bucurau. Așa e lumea întocmită. Și așa va rămâne.