O eroare imensa privind prietenia

Am scris de mai multe ori aici, de-a lungul vremii, despre paradisul pierdut al copilariei si despre imaginea lui, pe care omul ar trebui sa o pastreze intacta. Spre exemplu, fericirea ti se parea, candva, a fi posibilitatea de a te duce intr-o anumita poiana in care te jucai cu prietenii. Gandindu-te la ea, simti un anume gen de liniste si iti spui in sinea ta: cand o sa fiu coplesit de toate necazurile lumii, o sa ma intorc acolo si toate vor fi ca inainte. Nu te gandesti nicio secunda ca poate poiana aia nici nu mai exista, fiind transformata in teren de fotbal sau in curte a unei fabrici. Nu te intrebi: "chiar daca as regasi-o, cum as putea sa-mi rezolv problemele doar mergand acolo?" O tii ascunsa in inima si te gandesti ca ea iti poate fi salvare, la o adica. 

Dezmeticirea

Un număr de ani după ce te naști, nu ai conștiința faptului că într-o bună zi nu vei mai fi. Moartea nu există, exact cum nu există pentru niciun animal. Perioada asta, mai lungă sau mai scurtă, este o prelungire a Paradisului. Atâta vreme cât trăiești și te bucuri, fără să știi că toate se vor sfârși, te afli încă în Paradis, ești un mic Adam sau o mică Eva, care încă nu s-a dezmeticit. 

Dumnezeu, după ce Eva s-a lăsat ispitită de șarpe, l-a alungat pe om din Rai, dar, împreună cu el, a alungat și restul ființelor. Lupii, oile, catârii, păsările, peștii, care probabil erau și ei nemuritori pe vremea când trăiau în Rai, s-au pomenit dincolo de porțile lui, deși n-aveau nicio responsabilitate în călcarea poruncilor de către om. De asta, Dumnezeu nu le-a dat conștiința morții, așa că nici nu știu ce li s-a întâmplat. Doar omul a primit-o, doar el duce insuportabila povară.

Spun unii că dacă privești spre trecut, greșești. Viitorul este mai important, mai zic ei. 

Dar cine privește către viitor privește către moarte, iar cel ce se uită înapoi, are ochii ațintiți către Paradis. Către Pardisul pierdut....

Pierderea paradisului pierdut

Racoasa a fost, multa vreme, pentru Costica, paradisul pierdut. Pe unde a umblat, prin cate locuri a stat cu anii, intotdeauna a fost constient ca orice i s-ar intampla, oricat de rau ar cadea, ii va ramane, totusi, o salvare: satul lui. Totul era acolo: amintiri, rude, locuri, morminte, imagini. Tot, absolut tot. Si cat de bine e sa ai un asemenea loc - paradisul tau pierdut, care poate fi recuperat atunci cand nu mai ai nicio speranta...

Dar Costica a comis eroarea uriasa de a trece la fapte: s-a intors la Racoasa, asa ca a pierdut paradisul pierdut. Acum, daca-i e greu, nu mai are unde visa ca se va intoarce.