Meschinaria

Oriunde ma duc, orice fac, sunt foarte atent la diversele imperfectiuni care-mi pot iesi in cale. Ici un pahar de plastic lasat pe un gard, colo niste chistoace azvarlite pe trotuar, la semafor unul care trece pe galben spre rosu, in centru altul care traverseaza desi nu e nicio zebra acolo etc. De cate ori reusesc, le fac poze si imi frec mainile cu satisfactie: "Ah, ce v-am mai prins!". 

Cata meschinarie in aceasta ocupatie! In fond, ce vreau sa dovedesc? Ca germanii sunt niste romani care traiesc in alta parte? Dar asta e o prostie imensa. Probabil ca sute de ani ne despart pe noi, urmasii lui Traian, de nemtzi. Si atunci de ce fac eu lucrurile astea? Simplu, din ciuda, alta explicatie nu e. Mi-e ciuda ca ei sunt asa si noi suntem altfel. Mi-e ciuda ca aia 1% dintre nemti care arunca mizerie pe jos in Germania sunt, procentual, tot atatia cati sunt romanii care nu fac astfel de lucruri in Romania. Si cea mai mare ciuda imi e ca pentru germanul de rand, existenta romanilor, ca si a turcilor, e benefica dintr-un singur motiv: atunci cand pe iarba din parc vede niste pungi si niste sticle goale, isi spune in sinea lui: "probabil au trecut pe-aici niste romani sau turci".

O comparatie

Am tot spus aici ca nemtii par a nu fi ceea ce credem noi ca sunt. Fac si ei o gramada de chestii de tip romanesc, diferenta e ca le fac cand nu-i vede nimeni. Uite inca doua exemple:

Hotelul turcesc

Hotelul in care o sa locuim pana in 18 ale lunii, pe numele lui Aparthotel Berlin, e detinut de niste turci. In fiecare zi, pana acum, au aparut probleme: ba s-a defectat liftul, ba s-a blocat usa de la iesirea dinspre parcare, ba s-au ars niste becuri. Ma intreb ce mai urmeaza. Toate lucrurile astea m-au ajutat sa-i explic Mariei care e diferenta intre turci si germani. La turci, lucrurile se strica si ei le repara. La germani nu se strica, pentru ca aia nu le lasa sa se strice. Cat despre romani, poate ar fi trebuit sa-i spun ca la noi se strica si nu le reparam. Dar de ce sa-mi denigrez eu conationalii?

Doua sticle

La hotelul Playabonita, unde am stat acum cateva saptamani, era o regula. O stiu din diverse alte hoteluri si mi se pare o regula de ne-criticat: n-ai voie sa iesi cu mancarea din restaurant. Cine intra acolo, poate manca, intre orele scrise pe usa, cat pofteste. Se poate indopa ca un godac, pate baga in el pana face apoplexie, poate sa roage pe cineva sa-i indese mancare pe gat si dupa ce s-a prabusit la pamant, n-are nicio importanta. In schimb, cand pleaca de acolo, n-are voie sa mai si care mancare sau bautura in camera. Ei bine, in dimineata in care am plecat catre Sevilla, cu grupul, ne-am dus si am mancat cat am avut chef, am baut tone de apa, am scurs prin esofag hectolitri de cafea, dar pentru unii tot n-a fost de-ajuns. Unii, ingrijorati ca la Sevilla vor suferi de foame (acolo, dupa cum se stie, nu se gaseste mancare deloc), au preparat diverse tartine si le-au inghesuit prin posete, borsete, la ciorap, la subrat etc. Asta cu toate ca hotelul ne-a preparat pungi cu hrana rece pentru pranz.

In autocar, m-am instalat in ultimul rand (ca la scoala) si m-am pregatit sa atipesc (aveam ore bune de mers pana la prima oprire). Cand colo, ce sa vezi? Vine un tip si incepe sa povesteasca, pe un ton dispretuitor, cum a manageriat el problema apei pentru drum. Chestia suna cam asa: "Am luat o sticla de apa si cand sa ies pe usa vine unu' si-mi zice ca n-am voie sa plec cu ea. Ha haaaa, adica sa nu ma lase pe mine sa iau o sticla de apa din restaurant? Si atunci m-am dus si am luat inca una!" Ei, asta e romanul, mi-am zis, trebuie sa se faca de neuitat. Apoi mi-am rezemat tampla de geam si am adormit.

Spaniolii ca romanii

Alaltaieri, dupa plaja, am colindat putin prin Benalmadena. Una dintre atractii ar fi fost parcul de distractii, unde poti sa redevii copil pentru numai 15 eur. Problema e ca, dupa un drum de vreo 20 de minute cu un trenulet, l-am gasit inchis, asa ca am luat-o inapoi pe jos si ne-am oprit la parcul "La Paloma". Marea gaselnita acolo e ca peste tot misuna gaini, cocosi, iepuri, rate, veverite, lebede si alte oratanii. Frumos, nimic de zis, doar ca trebuia sa am eu parte de intalniri cu tot felul de indivizi demni de pedeapsa capitala. Intai, doua fete si doi derbedei spanioli au ajuns cu putin inaintea mea intr-un loc unde pe o bara erau asezate multe multe pasari. As fi vrut sa am o poza cu pasarile alea, dar unul dintre derbedei a gasit cu cale sa urle ca Tarzan, sa sara pe loc batand talpile de pamant si sa agite bratele ca o moara de vant, asa ca toate pasarile au plecat. Individul, apoi, radea multumit.