Trenul

Săptămâna trecută am călătorit, de la Suceava la Bucureşti, cu trenul 1642. Tren accelerat, bilet de clasa întâi. Recomand o asemenea călătorie tuturor patrioţilor români scandalizaţi de nedreptăţile istorice la care am fost supuşi de-a lungul zbuciumatei noastre istorii. Şi celor care cred că dacă nu vom intra în NATO sau în UE va fi din cauza unui generalizat lobby anti-românesc. Să poftească dumnealor să meargă cu trenul prin Moldova. Cu trenul 1642, de pildă. 

Experienţa e edificatoare şi definitivă. De la bun început, te nelinişteşte aspectul comatos al vagoanelor, fiinţa lor şubredă şi vetustă. Pe dinafară, au înfăţişarea unor compoziţii hibride, viermănoase, aduse pe şine dintr-un depozit de butaforie rutieră. Pe dinăuntru, spectacolul alunecă de la precar spre dizgraţios. Husele fotoliilor sunt rupte şi pline de pete echivoce, ca de o erupţie purulentă. Uşile compartimentelor se închid greu, glisând, răguşit, pe jgheaburi distorsionate. Ferestrele sunt adumbrite de un jeg arhaic, prin care cel mai frumos peisaj se vede mocirlos, încleiat, promiscuu. Cutia pentru gunoi de sub fereastră are fundul spart, aşa încât ceea ce arunci înăuntru, într-un gest de reflexă civilitate, îţi cade pe picioare. Pe tavan, în locul becurilor, se văd buchete de sârmă răsfirate, foste fire electrice rămase în suspensie, ca nişte gâturi de (mini) dragon decapitat. Chenarele sticlăriei, mânerele, scrumierele de pe coridor sunt toate acoperite de un praf geologic, solidificat ireversibil. Mirosul general e suspect. Nu-ţi vine să atingi nimic, nu-ţi vine să respiri, te rogi din răsputeri să nu fii constrâns la folosirea closetelor. Unii călători, dintre obişnuiţii traseului, spun că din când în când, de sub banchete, apar şoareci. Geamurile se deschid anevoie, iar odată deschise, nu se mai pot închide. Când ia viteză, vagonul se comportă epileptic, solicitând maximal un terasament fără viitor şi aproape fără prezent. Nu-mi pot închipui cum stau lucrurile la clasa a doua. Oricum, pentru călători, diferenţele de clasă nu par să conteze. După primele opriri, coridoarele se umplu de-a valma cu oameni de tot soiul, unii somnolenţi, alţii agitaţi, alţii gata să „tachineze” navetiste sau să înfiereze, cu chef, „situaţiunea”. Toţi cară bagaje de forme şi mărimi inclasificabile, un adevărat bazar de tranziţie. Controlorul, după o scurtă apariţie de protocol la plecarea din Suceava, nu se mai arată niciodată. Se vorbeşte răstit, se râde brutal, se doarme soios, de-a-n picioarelea. Gările au ceva de cazarme în dezordine, atmosfera generală e de provizorat mizer, de colectivitate aflată în refugiu.

     Poate am avut o zi proastă. Poate eram obosit. Poate nu mai ieşisem de mult în lume. Poate că totul se explică prin sărăcie; sărăcia insolubilă, sistematică, batjocoritoare, a tuturor lumilor postcomuniste. Dar sărăcia care te face să nu te mai speli, sărăcia care aduce lehamite, grosolănie, iresponsabilitate, îngălare, lipsă de respect pentru aproapele, pentru meserie, pentru îndatoririle elementare, sărăcia arborată mârlăneşte, cu un fel de voioşie hâdă, sărăcia arogantă, netrebnică, rea – sărăcia aceasta trădează boli mai adânci şi mai perfide, care nu se pot vindeca prin simple soluţii financiare şi nici prin aderări euforice la organisme internaţionale sănătoase. Ceva, în fibra naţională, e, deocamdată, deteriorat. Şi, dacă suntem cinstiţi cu noi înşine, vom recunoaşte că nu suntem, încă, în rândul lumii: mai avem de lucrat. Un iureş în izmene poate încheia, norocos, o bătălie. Pentru o paradă NATO e însă puţin şi inadecvat.

Andrei Pleșu - Dilema, 1977