Cura de slăbire - o poveste a lui Agârbiceanu

Acum dumnealui se lăsase de afaceri. Ştiuse să le-nvîrtă cu multă măiestrie în cei zece ani dintîi ai «Romîniei Mari», şi trăia din veniturile caselor şi din dobînda banilor. Copii nu aveau, şi nici rudenii apropiate.

Vorba e că numai domnul Costea se apropia de anul al cincizecilea; dumneaei trecuse puţin de acest prag de rezistenţă al vieţii. Din complezenţă, însă, bărbatul nu dăduse a-nţelege niciodată, nimănui, că doamna Viorica ar fi mai vîrstnică decît el, deşi îi cunoştea actul de naştere. Dumnealui era un om recunoscător şi nu-şi uita că banii cu care începuse afacerile norocoase au fost ai nevestei. Şi, bucuros, i-ar fi dat doamnei Viorica şi zece ani mai puţin decît avea, dacă dumneaei i-ar fi cerut o astfel de contrafacere a adevărului. Dar Vio­rica i-a spus hotărît:

— Nu am putut să mă-mpac cu contrabanda în viaţa mea! Să nu te-aud!

Ar fi fost şi greu să se împace cu «contrabanda» asta, căci dumneaei, încă de la 35 de ani, începuse să ieie proporţii, iar acum era cît o... bute. Umbla cu mînile depărtate de trup, semn că purta sub haine pături de slănini grele, avea trei rînduri de bărbii, şi obrajii, fiecare cît o lună plină. De ani de zile o descălţa şi o-ncălţa slujnica. Era şi astmatică de-atîta po­vară. Ce folos că părul îi era încă negru, dacă ochii, mici, abia se mai vedeau din grăsimi? De ce s-o mai întinerească dumnealui cu cîţiva ani?

Domnul Costea începuse să se-ngraşe numai după ce se lăsase de afaceri. Nu-i vorbă, şi mai nainte, de pe la 30 de ani, purta subt vestă o rotunjime ca de bu­toiaş, dar de-ngreuiat se-ngreuiase pe la 40. Totuşi, şi acum era în urma soţiei cu vreo douăzeci de kilograme. Poate de-aceea dumnealui mai reuşea încă s-ajungă cu mînile la ghete, ca să şi le puie şi să şi le scoată. Adevărat e însă că şi avea braţe lungi: îi treceau de genunchi.

Doctorii — nu unul, ori doi, dar toţi pe cîţi îi con­sultaseră — i-au sfătuit să-şi mai tragă de la gură, că alt mijloc de slăbire nu există. La început au încercat ei şi altfel de metodă — s-au dus, veri de-a rîndul, la Karlsbad — dar zadarnic! Cele opt-zece kilograme pe care le lăsau acolo în decursul curei, le puneau la loc într-o lună de mîncare acasă.

—     Nu ajută la nimic Karlsbadul! Faceţi şi acasă o cură de slăbire!

—     Uşor de zis, doctore!... suspina doamna Costea, pe cînd bărbatul pufăia.

—     E uşor şi de ţinut. Numai începutul e greu.

—     Hm! Începutul şi continuarea, rîdea domnul Costea.

—    O! Cunosc multă lume care face azi cură de slăbire. Şi tot lume bună, doamne şi domni. Şi nu se plîng de nimic. Unde mai puneţi că e şi la modă.

—    De pe partea modei, să fie ea sănătoasă! Peste noi a trecut, zicea, fără niciun regret, doamna Costea.

Erau mari mîncăcioşi amîndoi. Va fi de-ajuns să spunem că în fiecare an, de Crăciun, tăiau cîte patru porci mari, de cîte o sută optzeci kilograme unul! Şi nu ţineau decît o slugă şi o slujnică, iar în casa lor, oaspeţilor nu li se servea niciodată carne de porc! Mu­reau amîndoi după aşa bunătate!

Vreo cinci ani nu luaseră în samă sfaturile docto­rilor. Dar de la o vreme începuseră să aibă ameţeli. Inima! Mai ales doamna Costea suferea. Crize mai dese şi mai îndelungate.

Consultară un medic, profesor universitar, mare in­ternist. Savantul, fără multă vorbă, le recomandă un regim vegetarian strict, numai bun să hrăneşti pe zi un pui de găină. Nici pomeneală de carne de porc!

—    Glumeşti, domnule profesor? întrebă domnul Cos­tea, cercînd să zîmbească.

In loc de răspuns, profesorul le arătă cîte un clişeu: radiografia inimii. Dar nu văzură două inimi, ci doi bulgări de slănină.

Doamnei Costea i se făcu rău. Nu că ar fi înţeles ceva din ce-i arăta şi-i explica doctorul, ci pentru simplul motiv că-şi vedea inima. Ce barbarie!

Profesorul le expuse toată gravitatea stării lor, şi Ia urmă declară, aproape mînios, că nu răspunde de nimic dacă nu-i urmează întocmai sfaturile.

Soţii Costea se-ntoarseră acasă foarte supăraţi. Nu mai aveau de trăit decît cel mult un an dacă nu respectau regimul recomandat, aşa le spusese profesorul.

Mai consultară vreo trei doctori din capitală, pe cei mai renumiţi. Ce folos! Parcă erau înţeleşi! Ace­leaşi şi aceleaşi clişee! Acelaşi şi acelaşi regim!

În fine, deznădăjduiţi, într-o luni de dimineaţă hotărîră să-nceapă cura de slăbire. îşi făcură cîte-o cruce — dumneaei mai mică, dumnealui mai mare — îşi ziseră fiecare rugăciunile ştiute şi-ncepură.

—    Încă e bine că sîntem amîndoi în aceeaşi osîndă, zise bărbatul. Ce m-aş face eu acum să te văd pe tine bîndu-ţi cafeaua cu colac şi-nghiţind şuncă şi cîrnat rece

—     Dar eu, dacă tu ai începe cu păhărelul de ra­chiu, cu slănina şi cu ceapa!

Încercau să glumească, dar privirile lor cătau spe­riate, triste. Mai nainte stăteau la masă de cinci ori pe zi. Sluga nici nu avea altă treabă decît să servească, pe cînd fata se-nvîrtea veşnic în jurul focului. Afară de aceste cinci mese, mai îmbucau cîte ceva cînd şi cînd, la repezeală, de mai multe ori pe zi.

După o săptămînă, în care n-au făcut altceva decît să drăcuiască servitorii şi să se tîrîie nervoşi de colo pînă colo prin casă, se simţeau tare slăbiţi din puteri. Poate şi în urma faptului că umblau mereu, că n-aveau o clipă de pace. Şi cum ar fi avut, cînd în adîncurile lor părea că s-au încuibat, ca într-o baltă, broaştele? Nici noaptea nu puteau dormi de orăcăitul lor! La în­ceput doamna Costea se şi speriase şi aprinsese lumina să vadă ce se-aude, de unde se-aude. Se ivi şi ceva cu totul nou în viaţa lor conjugală: cearta. Certuri aprinse izbucniră chiar în prima zi. După a patra zi simţiră că se duşmănesc. Ce vorbe urîte îşi mai spuneau! Şi dum­nealui ajunsese să suduie de cele sfinte, cum nu mai făcuse de pe vremea cînd era în toiul afacerilor.

În ziua a şasea începură să se spioneze reciproc: nu cumva se atinge careva de mîncarea oprită? Mai ales de şunci şi de cîrnaţi, de slăninile din cămară. Şi, văzînd că se spionează, se duşmăniră şi mai rău.

La sfîrşitul primei săptămîni locuiau, îmbufnaţi şi li­vizi, în două camere deosebite, ce nu comunicau între ele.

Începu a doua săptămînă de cură. Acum începu să li se schimbe cu totul şi caracterul. Doamna Costea trînti uşa în nasul unei doamne care veni s-o invite la o şedinţă a comitetului unei reuniuni pe care-o pre­zida; domnul Costea îşi dădu demisia din două socie­tăţi care chiar atunci adunau cotizaţiile, şi pe un sluj­baş de la prefectură, care veni cu o invitaţie la cină, la prefect, îl anunţă că sloboade cînele pe el dacă nu-i dă pace. Şi avea un cîne care rupea! Împreună, soţ şi soţie, nu mai vorbeau decît monosilabic şi se priveau cu duşmănie.

Şi barem dac-ar fi stat mai bine cu sănătatea, cu inima! Dar abia acum simţiră şi ei cum sînt adevăra­tele ameţeli.

Domnul Costea filozofa toată ziua. Regreta că tră­ieşte, că a făcut avere, că s-a însurat cu dumneaei («dacă nu nimeream una aşa de mîncăcioasă, poate nu ajungeam nici eu»). Doamna Costea blăstăma carnea de porc, al cărei gust îl prinsese din cauza lăcomiei bărbatului, copil de crescător de porci («toţi doctorii au spus că asta ne-a făcut mai mult rău»).

Dar joi, în săptămîna a doua, Doamna Costea, nemaiputînd răbda, întră în cămară. «Numai o feli­oară de şuncă!», oftă dumneaei. Pe dumnealui îl ştia prin grădină. Cu un sfert de ceas înainte îl auzise drăcuind pe slugă, şi nu-l văzuse întrînd. În cămară însă dădu peste bărbat, care chiar atunci tăia din slănin. Întîi se ocărîră reciproc, apoi, dîndu-şi sama că aceeaşi patimă îi făcuse să se-ntîlnească, lăcrămară şi se îmbrăţişară cu multă tandreţă, ca pe vremea cînd erau tineri. A doua zi zăcură amîndoi la pat, dar nu mai chemară nici un doctor. Iar de-atunci a trecut un an, şi moartea încă nu i-a cercetat.

— S-o ia dracu de hîrcă, spune dumnealui, glumind despre moarte, încaltea să aibă ce duce în spinare cînd va veni după noi!