Anul 1952 este,
pentru comuna Bertea, unul de o importanță specială, din mai multe motive. În
primul rând pentru că, amestecându-i cifrele, găsim 1259, anul în care s-a
terminat zugrăvirea frescelor din biserica Boiana, aflată azi în patrimoniul
UNESCO. Ctitorul bisericii a fost sebastocratorul Caloian, ale cărui rubedenii,
printr-un complicat sistem de alianțe, au ajuns și prin părțile noastre.
Caloienii, împreună cu Fălceștii, Cepoeștii și alte câteva familii de moșneni,
au întemeiat actuala comună Bertea.
Amestecând încă o dată cifrele, găsim 1592, anul în care a murit de bătrânețe căpitanul Bertelus, cel pe care domnitorul Mircea cel Bătrân l-a dăruit cu atâta moșie cât a putut înconjura într-o zi din goana calului. Căpitanul a abținut astfel posesia locurilor unde se afla așezarea Caloienilor, numită pe vremea aceea Macla și care, după acest episod, și-a schimbat numele în Bertea.
Dacă mai facem o amestecare, găsim anul 1925, în care a văzut lumina zilei, în Bertea, ciobanul Ion, cel care avea să-l inspire pe învățătorul Constantinoiu, cunoscut mai cu seamă sub numele de poet – Dan David, să scrie mai multe dintre senzaționalele lui poeme. Dan David, născut la Bertea, în... 1952.
Când Dan David și ciobanul Ion s-au cunoscut, poetul avea 25 de ani, iar cel care avea să-i devină un fel de guru împlinise 52. Au stat de vorbă nopți întregi, discutând despre Dumnezeu, dragoste, timp, uitare, frumusețe, destin, lucruri despre care Ion aflase enorm de multe în timp ce medita, sprijinit în bâta lui de cioban, pe dealurile Bertei. Se întâlneau în „podul cu fân” al casei părintești a poetului și acolo, pe lângă filosofie, se îndeletniceau și cu atingerea unor stări de euforie bahică, în care ajungând, amândoi erau cuprinși de iubirea necondiționată față de oameni și primeau revelația unor taine din cele mai puternice. Băutura pe care o utilizau era distilată după o rețetă obținută de ciobanul Ion prin revelație, în timp ce contempla un nor de ploaie, dinspre care începuseră să vină câteva picături. Rețeta nu a divulgat-o până pe patul de moarte, când i-a transmis-o unui nepot. Fiind foarte priceput la lucruri de genul acesta, nepotul a lansat o campanie de promovare care a avut un succes atât de mare, încât astăzi toți prahovenii vorbesc despre „Ploaia ciobanului”, pe care o beau de câte ori simt nevoia de a comunica cu divinitatea.
Dan David dorea să se dedice în exclusivitate libertății. Intenția lui era să scrie și, în același timp, să cunoască. Așa se face că a învățat nenumărate meserii, fiind, pe rând, miner, electrician, șantierist, bibliotecar, învățător... Dar ciobanul Ion i-a dezvăluit una dintre cele mai mari taine: omul nu poate face nimic întru mântuirea lui de unul singur. Așa că în 1976, Dan David s-a căsătorit, iar în anul următor s-a născut fata lui, Liana.
În 1982 a scos primul volum de poezii, cu titlul „Eu vă iubesc pe toți”. Ciobanul Ion l-a felicitat și i-a spus că apreciază în mod deosebit versurile
„ninge
cu trandafiri albi, cu rămurele și respirații de zeițe bete
ninge
peste imnul meu, frate Ioane, ninge peste căciula ciobanului”,
care
știe că au fost scrise pentru el, chiar dacă, în volum, poezia din care fac
parte apare ca fiind dedicată altcuiva. Pentru întîia dată, lui Dan David i s-a
părut că Ion este, de fapt, un tip vanitos, că deși vorbește mereu despre
curăția sufletească, despre morală, cumințenie și multe altele din același
registru, de fapt este plin de un orgoliu care-l face să spună lucruri inacceptabile.
Între cei doi a izbucnit o ceartă, la care a asistat, fără să fie văzut,
mezinul unui vecin, care stătea ascuns în fân. Copilul, pe nume Rodion, n-a
spus nimic timp de mulți ani despre ce auzise în acea seară. Abia în 2002, la
12 ani după moartea poetului, mergând la inaugurarea bustului acestuia,
executat de ploieșteanul Eugen Petri și instalat în curtea școlii din Bertea,
copilul, devenit deja adult, l-a luat pe sculptor deoparte și i-a mărturisit
ceva cutremurător. Pur și simplu nu putea, nici după atâția ani, să scape de
obsesia cuvintelor rostite de ciobanul Ion în timpul certei cu Dan David: „Să
fii sub blestemul a trei sute de sfinți părinți de la Niceea! Fierul și piatra
să putrezească dar trupul tău să nu putrezească în veci și acest blestem să fie
în capul tău!”
Petri
a înțeles pe loc cum îl poate ajuta pe tânărul tulburat. I-a spus două cuvinte:
„omule, călătorește!”. Și Rodion a ascultat sfatul sculptorului. A plecat chiar
a doua zi din Bertea și nu s-a mai întors niciodată. A bătut țara în lung și în
lat, apoi a călătorit în toată Europa, după care a luat la rând țările Asiei,
ajungând, în cele din urmă, în Australia, unde s-a și oprit. Și-a întemeiat
acolo o familie și a devenit scriitor, cunoscut sub numele de Randolph McKenzie.
Cele mai multe proze ale sale relatează întâmplări dintr-o localitate fictivă
numită Bretelia, în care cunoscătorii vor descoperi imediat comuna Bertea.
Interesant este că una dintre povestiri se intitulează „300 de slujitori ai
Domnului”, iar alta, cea care dă titlul volumului de debut al lui Rodion, are
titlul „Piatra, fierul și trupul”.
Cât
despre blestemul ciobanului Ion, s-ar putea spune că a avut un dublu efect,
pentru că nu doar că a grăbit moartea poetului, dar s-a întors ca un bumerang
asupra celui care-l lansase. În 1990, Dan David s-a stins din viață din cauza
unei boli necruțătoare. Un an mai târziu, mergând cu turma în locul numit „300
de izvoare”, în apropiere de satul Lutu Roșu, ciobanul Ion s-a împiedicat și a
căzut peste rămășițele unui gard. Un par ascuțit i s-a înfipt în ochiul stâng,
iar cuțitul, pe care nu se știe de ce-l avea în mână în acel moment, i-a
străpuns ficatul. Când a fost găsit, murise de multă vreme, așa că nu a mai
putut face nimeni nimic pentru el.
Astăzi, aceste întâmplări
au fost date uitării. Însă bătrânii satului spun că în fiecare an, în noaptea
de 24 martie, dacă ninge, în jurul statuii lui Dan David din curtea școlii se
văd mișcându-se, preț de câteva clipe, umbre ale unor oi conduse de umbra unui
cioban cu o căciulă nefiresc de mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu