Meteoritul de aur (EPILOG)

E P I L O G

M-am despărţit de Mambo într-o dimineaţă cu soare de jăratec şi cer străveziu. Părăseam continentul negru pentru a nu-l mai revedea niciodată.

Mambo se uita la mine cu ochii lui copilăroşi împăienjeniţi de tristeţe. Şi eu sufeream că mă despart de acest om curajos şi cinstit, cu care trecusem prin nenumărate primejdii. Mă obişnuisem cu el şi aveam să simt în curând lipsa unui prieten atât de devotat cum ştia să fie bunul negru.

— Mambo, nu vrei să vii totuşi cu mine? Aş avea tocmai banii pentru vapor, iar la Bruxelles ne-om descurca noi.

        — Ce să fac eu în Europa, master?

— În primul rând să înveţi. Eu am să te ajut. Îndată după ce predăm rezultatele expediţiei la Societatea de geografie, ne întoarcem la mine în România.

— Master le vede pe toate prea uşor.

— Deloc, Mambo, deloc! Crede-mă, mi-ai fi de mare folos. Gândeşte-te, eşti singurul martor, în afară de mine, care a văzut tot ce s-a petrecut în Congo. Mărturia ta ar întregi declaraţiile mele. Nu uita că s-ar putea să asiste oameni care să nu dea crezare spuselor mele.

— Cine nu-l va crede pe master, zâmbi negrul trist, o să-l creadă şi mai puţin pe Mambo. Master uită că Mambo e negru. Zuluşii sunt robi, aici în Africa. Dar în Europa, cum va fi? Mai rău.

— Te-ai simţit vreodată rob alături ne mine? Nu ţi-am arătat toată prietenia?

— Master şi Ferney sunt altfel de albi. În lume sunt puţini ca ei.

— Ba sunt foarte mulţi! am protestat eu.

— Se poate! răspunse negrul blând, deşi se vedea bine că se îndoieşte de spusele mele. Apoi adăugă.

— Ţara lui Mambo este Africa. Cu hârtiile pecare i le-a dat master Mambo se poate întoarce la trib. Nimeni n-o să mai îndrăznească să-l închirieze. Acum Mambo e mai bătrân, ştie să lupte! Şeful tribului o să plece din sat. Fraţii lui Mambo şi Mambo o să-l facă să plece! Mambo a jurat asta!

Un fulger se aprinse în ochii bravului negru. Am înţeles că hotărârea lui este nestrămutată, că niciodată nu mă va urma în Europa. I-am strâns mâinile, l-am îmbrăţişat îndelung şi ştergându-mi pe furiş o lacrimă, am urcat grăbit pasarela vasului care avea să mă ducă în Europa.

Sirena a sunat prelung. Motoarele au început să duduie. Elicele s-au învârtit de câteva ori şi încet, tras de un remorcher, vasul s-a pus in mişcare. Eram departe, când pe ţărm încă se mai zărea neclintită silueta înaltă şi mândră a prietenului meu.

*

Întors Ia Bruxelles, am încercat să fac o comunicare ştiinţifică la Societatea de geografie. Voiam să împărtăşesc oamenilor de ştiinţă tot ce văzusem. Socoteam că voi produce vâlvă mare. Se întâmplă însă cu totul altminteri. Mi se interzise să-mi ţin conferinţa.

Savanţii belgieni se purtară cu mine exact ca sergentul Mulier din Stanleyville, adică nu crezură o iotă din tot ce le povesteam.

— Basme! Exclamau unii.

— Poveşti vânătoreşti! adăugau alţii.

Numai Bernard Eisler, bunul şi miopul meu coleg, mă crezu şi alergă cu mine pretutindeni ca să obţină tipărirea comunicării mele. Dar oriunde mergeam găseam uşile închise.

Un bătrân profesor de cosmogonie, după ce mă ascultă, îmi spuse sentenţios, scărpinându-şi chelia:

— Imaginaţia dumitale întrece limitele bunei cuviinţe. Nici navigatorii secolului al XVI-lea n-au mai îndrăznit să povestească năzdrăvănii dintr-astea.

Preşedintele Societăţii de geografie mă acuză, nici mai mult nici mai puţin, că voiam să cuceresc o glorie nemeritată şi de aceea inventasem toată povestea cu pigmeii şi meteoritul ca să-mi creez o aureolă de erou.

Curând, după întoarcerea mea in Belgia, un cunoscut profesor anunţă o conferinţă despre „Marele cutremur de pământ care zguduise Africa centrală".

Bineînţeles că m-am dus şi eu la conferinţă. Sala gemea de lume. După ce-şi şterse fruntea de sudoare şi bău un pahar cu apă, cunoscutul profesor începu un lung pomelnic ai tuturor cutremurelor şi erupţiilor vulcanice mai cunoscute, descrise în istorie. Odată încheiat acest pomelnic, profesorul dădu şi câteva amănunte sumare asupra catastrofei dm Congo, după care conchise cu o voce patetică:

— Cumplitul fenomen teluric care a zdruncinat inima Africii n-a fost altceva decât o uriaşă erupţie a unui vulcan care a pârjolit, a distrus şi a acoperit cu lavă un teritoriu întins, prefăcându-l într-un pustiu.

După ce aplauzele conteniră, am cerut cuvântul şi eu. Conferenţiarul fu nevoit să mi-l acorde. Am urcat la tribună. Găsisem în sfârşit prilejul să dezvălui tot ce aveam pe inimă.

— Distinsul meu coleg, începui eu, afirmă că un vulcan ar fi erupt pe neaşteptate în Congo, dând naştere unei catastrofe puţin obişnuite. Îmi pare rău că trebuie să-l contrazic, dar eu am fost acolo, în Africa. Am fost chiar martor ocular al teribilului fenomen.

La auzul cuvintelor mele, o rumoare vie se stârni în public. Produsesem senzaţie! Ridicându-mi glasul deasupra zgomotului din sală am exclamat:

— Nimic nu ne dovedeşte c-ar exista vreun vulcan în acea regiune! Putem căuta oricât şi nu vom da peste niciun centimetru da lavă. De crater nici nu mai vorbesc. Nu 1-a văzut şi nici nu-l va vedea nimeni!

Rumoarea creştea. De abia mi se auzea vocea, totuşi, continuam să vorbesc şi eram bucuros c-o fac.

— In Congo, în afara exploziei, pentru că, domnilor, sunt convins c-a fost o explozie şi nu un cutremur sau o erupţie vulcanică, s-au mai produs o seamă de fenomene tot atât de ciudate pe care eu nu mă pot opri să nu le pun în legătură unele cu altele. Am văzut cu ochii mei o junglă pitică populată de pigmei, am văzut legendarul meteorit de aur. Aceste patru date ale ecuaţiei, meteoritul, pigmeii, jungla pitică şi în sfârşit formidabila explozie nu se pot despărţi între ele. Rămâne oamenilor de ştiinţă să stabilească exact care este legătura dintre ele. Eu voi încerca acum să vă expun observaţiile mele personale:

— Dar cine eşti dumneata! Mă întrerupse furios conferenţiarul.

— Sunt Ion Spineanu, membru al expediţiei Rosechamp în Africa şi singurul ei supravieţuitor.

O linişte mormântală cuprinse sala, apoi se auzi din nou vocea conferenţiarului. Vorbea repede şi ascuţit, încât făcea impresia că latră. Totuşi, efectul intervenţiei sale fu covârşitor.

— Domnilor, zbieră conferenţiarul. Acest om care a avut îndrăzneala să urce la tribuna noastră, nu este altceva decât un impostor şi un calomniator primejdios. Deşi străin, i s-a făcut marea cinste de a fi trimis în Africa ca însoţitor al expediţiei Societăţii belgiene regale de geografie. Nesocotind această cinste şi fiind mult prea laş ca să aibă îndrăzneala să se aventureze în pădurea virgină, el a dezertat cu primul prilej, lăsându-i pe cei trei curajoşi exploratori să-şi continue singuri expediţia şi să-şi găsească moartea în îngrozitoarea catastrofă vulcanică, Întorcându-se în Belgia, acest individ primejdios a încercat pe toate drumurile să ponegrească memoria nepătată a bravului ofiţer belgian, maiorul Alfred Rosechamp, afirmând, printre altele, că acesta ar fi ajuns şef de trib şi că l-ar fi dat pe el, Spineanu, pradă canibalilor.

Oratorul tăcu o clipă ca să lase vreme celor din sală să cântărească greutatea acuzaţiei mele „calomnioase" şi apoi tună cu o voce răsunătoare.

— Domnilor, vă propun ca după ce îl vom huidui pe acest calomniator gonindu-l din sală, să păstrăm un minut de reculegere pentru memoria bravilor exploratori căzuţi eroic în jungla africană, servind cu cinste şi devotament coroana regală a Belgiei!

O furtună de huiduieli, fluierături, blesteme îngrozitoare şi pumni ridicaţi se stârni în sală. Părea că un vânt de nebunie suflase peste spectatori. Toţi se agitau, ţipau, se certau care să pună întâi mâna pe mine şi să mă pedepsească pentru gravele insulte aduse unui erou naţional. Dacă Bernard Eisler nu m-ar fi tras repede afară pe o uşă laterală, probabil că aş fi fost făcut una cu pământul.

După câteva zile sosi o scrisoare din patrie prin care un prieten mă anunţa că tatăl meu murise. Sfârşise în braţele prietenului meu, căruia îi şoptise în ultima clipă:

— Să-i spui lui Ion că am murit cu numele lui pe buze.

Îmi pare rău că acum nu este aici, lâgă mine, dar nădăjduiesc că descoperirile pe care le face departe în Africa, îi vor aduce multă fericire.

Nu. Călătoria nu-mi adusese fericire. Dimpotrivă, eram scârbit şi descurajat, arzând de dor să mă întorc în patrie, să vărs o lacrimă pe mormântul bătrânului meu părinte.

Am lăsat în plata domnului lucrarea de diplomă şi am revenit în țară, renunţând să mă mai lupt cu somităţile universitare belgiene.

Pustiul Bisstung avea să fie încă mulţi ani învăluit în mister.

Astăzi nu-mi pare rău că, în urmă cu patruzeci de ani, la Bruxelles, n-am publicat nicio comunicare. Dezvoltarea ulterioară a ştiinţei a confirmat multe din ipotezele mele, iar pe altele le-a infirmat, astfel că astăzi mă găsesc în posesia unui material mult mai bogat despre Bisstung decât atunci când am părăsit Africa.

După părerea mea, valoarea incalculabilă a meteoritului nu consta în cantitatea de aur pe care o conţinea în nucleu. Alături de aur trebuie să se fi aflat şi multe metale radioactive, care fiind foarte grele au căzut şi ele în centrul meteoritului. Proporţia acestor elemente în meteorit era, cred, foarte ridicată. Astfel, îmi explic cum de au fost în stare să influenţeze dezvoltarea faunei şi florei pe o rază însemnată.

Radiaţiile lor neobişnuit de puternice au oprit creşterea celulelor, au stăvilit şi au modificat reproducţia, au creat, într-un cuvânt, generaţii de monștri.

Eu însă merg cu îndrăzneală şi mai departe.

Ştiinţa a dovedit că pe toate corpurile cereşti nu există un singur element care să nu se afle şi pe pământ. Dar condiţiile de existentă ale elementelor chimice pe corpurile cereşti se deosebesc mult faţă de condiţiile de pe pământ. Astfel, elementele din soare sunt în mare măsură lipsite de învelişurile lor electronice.

Eu presupun că şi elementele radioactive din meteorit se aflau într-o altă stare de agregare decât aceea în care se află în mod obişnuit pe pământ. Această ipoteză îmi explică atât puternicele radiaţii, cât şi formidabila explozie care a prefăcut jungla într-un pustiu carbonizat.

Fără să cunosc cauzele exacte care au produs explozia, pot presupune că dinamita sau alte substanţe explozive introduse de Rosechamp în nucleul meteoritului au apropiat brusc între ele două blocuri radioactive. Ca urmare a acestui contact brusc, ambele blocuri au explodat dezintegrându-se şi eliminând o cantitate uriaşă de căldură, împreună cu nenumărate radiaţii primejdioase, care toate la un loc au produs catastrofa din junglă.

Cine ştie? Poate dacă Rosechamp nu ar fi fost mânat orbeşte de goana după aur şi aş fi putut studia meteoritul, groaznica tragedie ar fi fost evitată, iar oamenii de ştiinţă ai lumii, chemaţi acolo, ar fi putut cerceta bogatele rezerve de metale radioactive şi ar fi descoperit, poate, cu un ceas mai devreme taina smulgerii energiei din atom.

Rămâne ca cercetătorii viitorului, poate chiar tu sau poate alţii, să dovedească dacă toate aceste ipoteze ale mele au fost juste sau nu. Dar ei trebuie să se grăbească, pentru că bănuiesc că astăzi jungla a şi învins pustiul, iar împărăţia verde se întinde şi pe fostul teritoriu al tribului Mantuşari.

Pipa profesorului se stinsese de mult. Afară, ploaia încetase şi luna se uita la noi, prin fereastra cabinetului de lucru, vestindu-ne că miezul nopţii trecuse de mai bine de două ceasuri.

Coridoarele, amfiteatrele, laboratoarele erau pustii. Rămăsesem singuri în toată clădirea. Am plecat spre casă împreună. Ajungând în faţa locuinţei profesorului, el îmi strânse mâna şi uitându-se în ochii mei spuse încet:

— Să nu povesteşti la nimeni ce-ai auzit. E o istorie veche, uitată, care pe mine m-a durut mult şi despre care n-aş vrea să se afle... Poate mai târziu...

Spineanu descuie uşa şi strângându-mi încă o dată mâna, intră în casă.

Mi se făcu frig. Mi-am ridicat gulerul hainei şi am colindat vreme îndelungată pe străzi, fără nicio ţintă. Eram tulburat şi un sentiment de nelinişte nu-mi dădea pace.

Ajuns acasă, m-am aşezat la masa de scris, cuprins de înfrigurare şi nu m-am ridicat de-acolo, până ce n-am trecut pe hârtie toată povestirea profesorului...

Astăzi, când se împlinesc trei ani de când Ion Spineanu a închis ochii pentru totdeauna, socotesc că îmi îndeplinesc o datorie dând tiparului acel manuscris. Vreau ca cele ştiute de mine să fie aflate şi de alţii.

S F Â R Ş I T
Partea1