Meteoritul de aur (11, 12)

CAPITOLUL XI

JERTFA MARELUI IDOL

Ţarcul în care fusesem închişi, împreună cu hamalii noştri, era strâmt şi incomod. Fuseserăm dezlegaţi, dar 30 de pigmei aflaţi în jurul ţarcului cu arcurile pregătite, ne făceau imposibilă evadarea.

În sat, se porniseră cântece şi dansuri sălbatice, vestind apropierea serbării sacre.

Leicher se chircise într-un colţ şi plângea ca un copil. Se afla în apropierea comorii pe care o visase de atâta vreme şi era sortit să piară înainte de a putea măcar s-o atingă.

Mai la o parte de restul grupului, Marssack şi cu Rosechamp şuşoteau în mare taină. Deodată, maiorul se culcă pe burtă şi începu să ţipe ca din gură de şarpe.

Părea că este încercat de dureri cumplite. Se zvârcolea cuprins de spasme, horcăia şi striga după ajutor. Marssack, vădit îngrijorat, căuta să-l liniştească, fără să izbutească însă să-i potolească durerile îngrozitoare.

— Cheamă-l îndată pe vrăjitor, strigă el călăuzei. Maiorul este pe moarte.

Călăuza parlamentă timp îndelungat cu unul din pigmeii care ne păzeau şi până în cele din urmă îl convinsese să pornească în goana mare după vrăjitor.

Între timp maiorul, cu spume la gură, fu cuprins de un tremur care-i zgâlţâia întregul trup. Degeaba îi întindea Marssack plosca cu apă ca să bea, căci Rosechamp gâfâind cu respiraţia şuierătoare, nu voia să se atingă de băutură ca şi cum intestinele lui arse nu ar fi fost în stare să primească niciun fel de lichid.

Curând sosi şi vrăjitorul. De cum intră in ţarc, Marssack ne îndepărtă pe toţi, lăsând în preajma bolnavului numai pe vrăjitor şi călăuza care slujea şi de tălmaci.

Vrăjitorul se aplecă peste bolnav şi-i puse mâna pe frunte. Ca printr-o minune, spre stupoarea noastră, a tuturor, gemetele maiorului se potoliră pe dată. Rosechamp începu să vorbească cu vrăjitorul prin intermediul tălmaciului. Pocitania părea stupefiată de ceea ce ii spunea belgianul. Incet-încet, se lumina insă la faţă şi în clipa când a părăsit ţarcul, un zâmbet triumfător îi flutura pe buze.

In colţul lui, maiorul îşi frecă mulţumit mâinile şi îi strigă sergentului.

— Hai Marssack să facem nani, putem să ne culcăm liniştiţi!

Noaptea aceea mi s-a părut că durează o veşnicie. Marssack şi cu Rosechamp, în schimb, adormiră zâmbind ca şi cum nu i-ar fi ameninţat nicio primejdie. Leicher, după ce se răsucise toată noaptea, spre zori adormise şi el. Zăcea întins pe spate, cu gura deschisă şi cu pieptul zgâlţâit de suspine dese.

Numai Mambo şi cu mine n-am închis un ochi până la revărsatul zorilor. Bunul negru căuta să-mi dea curaj, deşi vedea bine că nu prea reuşeşte.

— O să scăpăm master! Piticii sunt prea mici ca să omoare un master atât de mare, spunea el întruna.

Soarele se înălţase de-o suliţă când văzurăm venind în goana mare o mulţime de liliputani, cu vrăjitorul în frunte. Războinicii agitau suliţele în aer, înfigându-le într-un inamic invizibil şi scoteau ţipete ascuţite.

Un murmur de groază trecu printre hamalii noştri. Sosire oare momentul execuţiei?

Rosechamp făcu câţiva paşi înainte şi aştepta calm sosirea cetei de pigmei. Pe faţa lui nu se clintea niciun muşchi. În acel moment l-am admirat pe acest om, care era in stare să întâmpine cu atâta linişte moartea.

Marssack sta alături de maior şi îşi muşca nervos vârful mustăţii. Leicher se pitise tremurând printre hamali. Îşi închipuia poate că acolo nu vor da pigmeii de el.

Piticii pătrunseră in ţarc şi spre nemărginita mea mirare, se trântiră cu toţii la pământ în faţa maiorului.

Vrăjitorul începu un discurs lung din care nu înţelegeam o boabă.

— Ce spune? Tu înţelegi? L-am întrebat eu pe Mambo.

— Zice că sufletul şefuiui a fost luat de idolul mare

— Cum, Arthur Smith a murit?

— Da... Si idolul mare a arătat prin semne că maiorul Rosechamp trebuie să fie ales şef.

— Ei, asta-i bună, făcui eu. Roscchamp şef de trib. Să fiu al naibii dacă m-aş fi gândit vreodată la una ca asta.

Fără să pară de loc uimit de voinţa marelui idol care-l înălţase căpetenie peste pigmei, maiorul ieşi din ţarc cu paşi măsuraţi, plini de demnitate, după cum cerea marele rang pe care îl obţinuse. In urma lui, gloata liliputanilor ţipa de bucurie, făcând o hărmălaie de nedescris.

Ne îndreptarăm spre coliba lui Smith. Eu râdeam fericit. Roata norocului se întorsese. Condamnaţii de ieri deveniseră stăpânii de azi. Numai Mambo nu părea foarte încântat.

— Tu nu te bucuri, Mambo?

— Ba da, master, răspunse negrul clătinând trist din cap.

— Dacă te bucuri. He ce eşti atât de posomorit?

— Mâine este sărbătoarea jertfelor, şopti bunul negru. Cineva trebuie ucis... Marele idol cere.

— Lasă să ceară! Rosechamp este acum şef şi nu va îngădui o ceremonie atât de barbară.

— Eu rog pe master să-mi dea voie să fug. Lui Mambo îi e teamă!

— Unde să fugi? Suntem departe de orice centru populat. Vei fi răpus de fiarele junglei.

Negrul stărui:

— Mambo roagă să-i daţi voie să fugă.

— N-ai decât. Fă cum crezi! Am răspuns eu supărat.

Mambo se îndepărtă tăcut, iar eu intrai în fosta colibă a lui Smith. Înăuntru, Rosechamp tocmai îi dădea o sticlă cu alcool vrăjitorului. Maiorul mă întâmpină cu un zârnbet batjocoritor:

— Nu te aşteptai să scapi atât de uşor, domnule Spineanu, nu-i aşa?

— Vă mărturisesc că nu, domnule maior, am răspuns eu.

Rosechamp mângâie scăfârlia neagră a vrăjitorului şi spuse:

— Vrăjitorul ăsta s-a arătat a fi un băiat bun şi cât se poate de priceput. Câteva picături de otravă şi marele şef Smith a zburat la marele său idol.

— Cum? Colonelul a fost otrăvit?

— Dar ce ţi-ai închipuit? Făcu maiorul zeflemitor. Credeai că a murit de moarte naturală? Ştii că ai haz, tinere!

Leicher şi Marssack începură să râdă cu hohote.

Maiorul continua să-şi bată joc de mine.

— Fără îndoială că dumneata crezi că însuşi marele idol a hotărât numirea mea ca şef al tribului Mantuşari. Nici nu-ţi trece prin cap că totul a fost aranjat dinainte cu vrăjitorul. I-am făgăduit două sticle de alcool pe zi şi deasupra că-l învăţ să tragă cu puşca. Afacerea s-a încheiat pe dată. Te miri, nu? Eşti cam prostănac, băieţaşule. Nu ştiu ce ai învârtit pe la Bruxelles, dar aici în Africa nu eşti bun de nimic.

Am simţit că-mi ard obrajii. Aş fi vrut să-i răspund ceva să-l usture. Dar am tăcut. Îmi dădeam seama că şiretenia acestui om, oricât de mârşav ar fi fost, ne salvase pe toţi de la moarte. Jucase de minune rolul omului bolnav şi izbutise să-l atragă pe vrăjitor de partea sa.

— De mâine începem exploatarea aurului din meteorit, spuse maiorul dezbrăcându-se. Vom folosi însă metode mai perfecţionate decât cele întrebuinţate de Smith. In primul rând exploziv.

Avem o cantitate suficientă în baloturi.

— Cum, nu anunţăm la Bassoko descoperirea noastră? Nu cerem ajutoare? Am întrebat eu mirat.

— Nu, îmi răspunse scurt Rosechamp. Nici nu mă gândesc ca aurul nostru să intre în mâinile statului belgian. Noi l-am descoperit, al nostru să rămână!

— Faceţi aceeaşi nebunie ca şi Smith. Fără unelte, fără oameni pricepuţi, aurul nu poate fi exploatat ca lumea.

— Pe naiba! zise Marssack. Cât avem noi nevoie luăm şi singuri. Ce rămâne, n-are decât să ia cine o pofti. La urma urmei poate nici nu-i atât de mult! Câteva sute de kilograme acolo, şi gata.

— Şi cum o să-l transportăm?

— Asta vom vedea mai târziu, răspunse Rosechamp. De altfel folosirea persoanei I-a plural nu e cea mai corectă.

— Nu înţeleg!

— Nu trebuia să spui „cum o să-l transportăm", ci „cum o să-l transportaţi" — persoana a II-a plural. Vezi, deşi sunt câţiva ani de când am terminat şcoala, mă pricep încă perfect la gramatică.

L-am privit nedumerit.

— Am uitat, domnule Spineanu, să-ţi comunic ce era mai însemnat. Ştii că mâine este sărbătoarea jertfei! Am făgăduit poporului meu că nu-l voi lipsi de această bucurie. De altfel a fost şi una din condiţiile încoronării mele. Nu pot fi o căpetenie mai rea decât predecesorul meu. Vrăjitorul mi-a cerut o jertfă albă. Pe oricare dintre noi. Cât timp ai fost afară, noi am tras la sorți şi din nefericire, numele dumitale a ieşit din cascheta care ne-a folosit drept urnă. Eşti menit să devii jertfă marelui idol. Este o cinste deosebită.

Încercai un gest de revoltă. Strângând pumnii voiam să mă reped la maior, dar acesta îmi ieşi înainte şi ocolindu-mi privirea îmi spuse liniştit:

— Te sfătuiesc să nu încerci să opui vreo rezistenţă, pentru că în timp ce noi trei suntem înarmaţi, am avut grijă să n-ai asupra dumitale nici măcar un briceag

Am rămas o clipă încremenit, apoi am strigat.

— Nu se poate! Nu se poate să mă ucideţi!

Leicher se uita afară, printr-o fereastră a colibei.

L-am întors cu faţa la mine. Era alb ca hârtia, iar mâinile albe şi îngrijite îi tremurau. I-am strigat:

— Eşti ofiţer, nu poţi să fii părtaş la o nelegiuire ca asta. Îţi încarci conştiinţa cu o nouă mişelie. Aminteşte-ţi de mama ta. Şi pe ea ai ucis-o tot tu!

Buzele golite ele sânge ale locotenentului se schimonosiră ca şi cum i-ar fi venit să plângă.

— Ai dreptate, murmură el, cu glasul abia auzit. Nu pot lăsa să fii ucis. Domnule maior, iartă-l! se adresă Leicher de astă dată lui Rosechamp. Este membru al expediţiei noastre. Nu e cu putinţă să-l arunci în mâinile canibalilor.

Maiorul îl privi dispreţuitor. — Dacă vrei, spuse el, poţi să-i iei locul. Mie mi-e indiferent cine va fi jertfit idolului.

— Eşti prea cinic, domnule Rosechamp, şopti Leicher. Dar dacă vei fi dumneata acela care va fi jertfit?

În mâinile locotenentului apăru ţeava unui revolver.

— Dacă acest revolver va pune capăt nelegiuirilor dumitale? şuieră Leicher.

Marssack încercă să se repeadă asupra tânărului ofiţer, dar acesta i-o luă înainte.

—Nicio mişcare, sergentule, dacă nu vrei să treci în rândul strămoşilor.

Rosechamp nu părea însă deloc impresionat de ameninţarea revolverului. Zâmbea la fel de dispreţuitor ca şi mai înainte.

— Eşti mult prea laş, locotenente Leicher, ca să ai îndrăzneala să apeşi pe trăgaci, spuse el. Ai fost întotdeauna slab. N-ai niciun pic de voinţă în tine. N-ai fost niciodată în stare să te ridici de ia masa de joc, deşi simţeai că trebuie s-o faci. N-ai fost vreodată capabil să duci măcar o singură acţiune la bun sfârşit. Te-am scos şi in noroi şi din mizerie ca să te îmbogăţesc. Te-am făcut om atunci când nu erai decât o cârpă.

— M-ai făcut complice, nu om!

— Numeşte-o cum vrei. Ţi-au plăcut întotdeauna titulaturile pompoase, dar n-ai ştiut să ţi le păstrezi. Nu! Iţi este mult prea greu să renunţi la mine. Ştii prea bine că fără Rosechamp nu te poţi îmbogăţi. Nu poţi obţine meteoritul de aur. Admiri voinţa mea de fier, ai nevoie de ea. In aceste condiţii, n-ai să mă împuşti! Aruncă de-ndată revolverul până ce nu mă înfurii! Dacă mă înfurii o să-ţi pară rău. Te voi biciui sau poate te voi jertfi şi pe tine. Tu ştii că deşi sunt in bătaia revolverului tău, sunt mai puternic de o mie de ori decât tine. Aruncă, deci, revolverul chiar acum, dacă mai vrei să te iert.

Ca hipnotizat de privirea unui şarpe, Leicher asculta cu ochii holbaţi ceea ce îi spunea maiorul.

Nu mai era in stare să facă nicio mişcare.

— Hai, azvârle jos revolverul, mai spuse o dată maiorul.

Moi, degetele locotenentului se desfăcură de pe patul revolverului şi arma căzu jos. Leicher se întoarse apoi brusc şi ieşi plângând din colibă.

Vrăjitorul care asistase la toată scena, scoase un ţipăt gutural şi înăuntru năvăli o ceată de pigmei. La un semn al lui, piticii se repeziră asupra mea. Dar eram hotărât să nu mă predau atât de uşor. Din câţiva pumni bine plasaţi pigmeii se rostogoliră unii peste alţii. Încercai să fug din colibă, dar Marssack mă prinse şi-mi răsuci mâinile la spate. Acum pigmeii îndrăzniră să se apropie din nou şi să mă lege.

— Ai să dai socoteală de asta! l-am ameninţat eu pe Rosechamp.

Dar acesta se opri înaintea mea şi-mi răspunse nepăsător.

— Ţi-aminteşti ca în urmă cu câteva zile m-ai ameninţat cu revolverul şi m-ai batjocorit. Erau de față subalternii mei şi opt negri. O astfel de ofensă nu se poate ierta.

L-am fulgerat cu privirea şi i-am spus printre dinţi.

— Eşti o bestie, Rosechamp!

Vinele de pe fruntea maiorului se umflară să se spargă. Scrâşni şi mă izbi plin de furie cu pumnul în obraz. Am căzut grămadă cu faţa însângerată.

Pigmeii mă ridicară în grabă şi mă duseră la stâlpul de jertfă. Câteva funii trecute cu pricepere peste tot trupul mă imobilizară cu desăvârşire.

După ce am stat aproape două ore în această poziţie, sub razele fierbinţi ale soarelui ecuatorial, am leşinat şi m-am trezit abia seara...

FANTOMA

Coliba lui Smith răsuna de hohote de râs. Larma era purtată până departe, tulburând liniştea satului adormit. Cei trei albi chefuiră împreună cu vrăjitorul. Dăduseră de aur, aveau puterea în mână, erau fericiţi. Iar eu trebuiam să-mi aştept sfârşitul. Ţintuit de stâlpul jertfelor îi dispreţuiam pe Rosechamp şi pe Marssack pentru cruzimea şi grosolănia lor, dar ei se dovediseră mai inteligenţi decât mine. Chiar bunul Mambo, simplul negru cu suflet de copil, se arătase mai prevăzător ca mine. Acum jungla îl ascundea, ferindu-l de răzbunarea lui Rosechamp.

Naiv, înfumurat şi prost, aveam să pier în cazne groaznice, fără să-mi fi îndeplinit niciunul din visurile tinereşti care mă însufleţeau. Teribila taină ce învăluia tărâmul misterios pe care mă aflam avea să rămână nedezlegată. N-aveam să aflu niciodată cauzele care aduseseră la naşterea unei noi rase de pigmei. N-aveam să ştiu cum a fost posibil ca în mijlocul junglei ecuatoriale, cu arbori şi animale gigante, să apară o pădure pitică.

Acum, ultimele pregătiri pentru jertfirea mea erau pe sfârşite. În zori, pumnalul de sacrificiu avea să mi se înfigă adânc în gâtlej. Aveam sa mai rămân toată noaptea legat de stâlpul de cazne şi apoi apoi, totul avea să se sfârşească.

În spaţiul liber rămas între stâlp şi idol, pigmeii aprinseseră un foc şi se aşezaseră turceşte în jurul lui.

Pe cer, stelele prinseră sa pâlpâie una câte una, aprinse de un lampagiu nevăzut. Între ele, albă, tremurătoare, şi rece, crucea Sudului îşi trimetea chemarea care mânase corăbierii temerari către ţinuturile îngheţate ale Arcticii.

Eram sortit să mor zadarnic, lăsând un mister nedezlegat. Poate niciodată Rosechamp n-avea să comunice oamenilor de ştiinţă despre existenţa meteoritului şi a pigmeilor. Poate că niciodată geografii n-aveau să afle că în Congo există o junglă pitică.

Eu unul aș fi renunţat bucuros la tot aurul din meteorit ca să pot face în schimb acea comunicare, să fiu în stare să descopăr cauza misterioasă care produsese uimitoarele transformări în structura oamenilor, plantelor şi animalelor.

O împunsătură de suliţă mă readuse la realitate. Un pigmeu dorise să se convingă că mai mişc, că n-am murit înainte de oficierea ceremonialului.

Nu puteam sa mai fac nimic pentru aceşti oameni. Aveam să mor într-un mod prostesc, nelăsând în urmă decât un trup care se va usca în grota unui meteorit, fără să putrezească, veacuri de-a rândul. De această soartă nu mă putea scăpa decât o minune!

Şi minunea se produse!

Pe neaşteptate pigmeii din jurul focului săriră în picioare şi-o luară la sănătoasa scoţând ţipete ascuţite de groază.

O mumie dintre cele aflate in grotă se desprinse din umbrele nopţii şi se apropie de foc. Obrazul alb, cârpele cu care îi erau înfăşurate picioarele uscate, mârâitul sinistru care-i ieşea din gura schimonosită într-un rânjet fioros, semănau în jur o spaimă de nedescris.

Eu însumi mă întrebam daca nu cumva am halucinaţii.

Când şi ultimul pigmeu fugi de lângă foc, îngrozitoarea mumie se apropie de mine şi în clipa aceea auzii vocea blândă a lui Mambo.

— Eu sunt, master! Nu vă speriaţi! Am venit să vă scap!

Prietenul meu credincios, bunul şi devotatul Mambo îşi învinsese teama superstiţioasă ce i-o inspirau mumiile şi folosind cea mai năstruşnică deghizare pe care şi-o putea imagina cineva, venise să mă salveze. Vopseaua albă pentru faţă o găsise cu uşurinţă, iar cârpele învechite cu care îşi înfâşurase trupul le împrumutase chiar de la o mumie veritabilă.

Din două lovituri de suliţă, sforile cu care fusesem legat zăceau la pământ. O clipă mai târziu o luam la fugă spre jungla salvatoare.

Ne-am oprit nu departe de sat, într-un tufiş. Eram slăbit şi amorţit din pricina orelor în care zăcusem nemişcat, legat de stâlpul caznelor. Efortul de a fugi pusese într-adevăr capăt ultimelor mele puteri. Acum stăteam trântit la pământ, abia mai trăgându-mi răsuflarea. Şi totuşi, conştiinţa primejdiei trezi în mine noi rezerve de energie. După ce câteva minute n-am fost în stare să mă mişc, în sfârşit mă ridicai şi-l întrebai pe Mambo.

— Şi acum ce facem?

— Fugim la grotă şi de-acolo la Bassoko, răspunse negrul cu aerul cel mai liniştit din lume, ca şi cum ar fi fost vorba de o simplă excursie de plăcere pe o şosea perfect asfaltată.

Dacă n-aş fi fost atât de îngrijorat cum eram, poate aş fi început să râd, dar gravitatea momentului mă făcu să exclam înfuriat.

— Eşti nebun! Cum o să străbatem jungla complet neînarmaţi? Te credeam mai deştept, Mambo!

Negrul tăcu ruşinat. Ochii lui buni se întristară. Murmură:

— Mambo a făcut tot ce a putut. Mai mult nu ştie!

Poate că dacă ar fi strigat la mine, aruncându-mi în obraz că după ce mă smulsese din ghearele morţii, eu nu găsisem altceva mai bun de făcut decât să-i vorbesc grosolan şi să-l batjocoresc, m-ar fi durut mai puţin decât felul blând în care îmi răspunsese.

Privirea lui ruşinată şi tristă mă rănea mai mult decât o palmă.

— Iartă-mă, Mambo, am şoptit eu, abia auzit. Eşti un prieten desăvârşit. Iţi voi fi totdeauna recunoscător!

Mambo zâmbi, arătându-şi dinţii care scânteiară în întuneric.

— Ar fi bine să putem pune mâna pe arme, spuse el. Dar cum să facem?

— Trebuie să ajungem Ia coliba lui Smith. Acolo se găsesc toate armele.

— Să ne furişăm chiar acum, propuse negrul. Cât timp piticii sunt zăpăciţi va fi mai uşor.

— Ai dreptate! Nu e o glumă ceea ce încercăm să facem, dar, oricum, merită. Nădăjduiesc că steaua norocului nu ne va părăsi nici de data asta.

Fără să-mi mai răspundă, Mambo o porni îndărăt către sat. Neobişnuitul său costum îl cam împiedica la mers, dar nu voia să-l lepede. Deghizarea în mumie mai putea să ne folosească.

Sărirăm gardul satului într-un loc mai întunecos, umbrit de câţiva palmieri şi începurăm să ne furişam de-a lungul lui. Luminate de flăcările focului, se vedeau siluetele pigmeilor încrucişându-se, alergând de colo-colo, fără niciun rost, învălmăşindu-se şi încurcându-se unii pe alţii. Apariţia mumiei îi buimăcise complet, împiedicându-i sa ia vreo măsură împotriva fugii mele, pe care o socoteau cu totul supranaturală. Printre pigmei îi zăream pe Rosechamp şi pe Leicher, abia ţinându-se pe picioare. Maiorul se clătina ca un catarg de corabie pe o vreme de furtună şi probabil că încerca zadarnic să pună rânduială în haosul care cuprinsese satul.

Spre norocul nostru, era şi o noapte fără lună. Puteam să ne strecurăm nevăzuţi până la coliba lui Smith. Pc neaşteptate însă, câţiva pigmei ne ieşiră drept în faţă. Dând cu ochii de Mambo, în loc să se folosească de arme, o luară la fugă, smintiţi de spaimă.

Pigmeii cu care ne întâlnisem puteau să dea de veste prin sat că fantoma apăruse din nou şi era cu putinţă ca un războinic mai îndrăzneţ să se apropie de ea şi să recunoască în cumplita arătare pe hamalul fugit de cu zori.

Grăbirăm pasul şi din fericire ajunserăm nestingheriţi la colibă.

— Mambo rămâne afară, spuse bunul negru. Dacă vine cineva, îl sperie!

— Bine, încuviinţai eu. Mă întorc îndată cu armele.

Înăuntru însă, nu mă aştepta o surpriză prea plăcută. Aşezat la masă, cu obrazul sprijinit în pumni, uriaşul Marssack fuma plictisit o ţigară. Când mă văzu tresări, clipi de câteva ori, ca să se

convingă probabil că nu are vedenii, iar apo i sări dela locul său strigând.

— S-a întors domnişorul! Ei bravo! Îmi pare foarte bine!

Acest acces de bucurie dură însă foarte puţin, pentru că o clipă mai târziu sergentul se şi repezi asupra mea. Nu i-am dat însă timpul să se prăvălească cu trupul lui mătăhălos peste mine. Făcui o eschivă demnă de un campion şi gigantul nimeri cu toată puterea într-un perete, ceea ce produse un adevărat cutremur în micuţa colibă. Lemnăria pârii, acoperişul crăpă într-un mod primejdios, iar luminarea de seu care ardea într-un colţ fu cât p-aci să se stingă.

Contam pe faptul că şi Marssack era beat ca şi superiorul său. Altfel lupta dintre noi ar fi fost cu totul inegală, mai cu seamă că eu eram aproape epuizat de oboseală. Din nefericire însă mă înşelam.

Sergentul era cât se poate de treaz. Conform obiceiului lor de a se îmbăta cu rândul, el băuse mai puţin decât Rosechamp. După ce se dezmetici din întâlnirea neaşteptată cu peretele, se năpusti din nou asupra mea.

In semiîntunericul colibei se încinse o luptă surdă. Amândoi tăceam căutând să găsim momentul cel mai potrivit ca să lovim necruţător. Îmi spuneam tot timpul că trebuie să fiu cât mai atent şi mai prevăzător, pentru că numai cu inteligenţa aş fi fost in stare să dobor un om de două ori mai greu şi mai puternic decât mine.

Lunecând din încleştarea braţelor sale şi izbutind să mă îndepărtez cu câţiva paşi de el, aşteptând un moment când îi găsii maxilarul descoperit, îmi făcui vânt şi ii repezii o directă care bufni înfundat în tăcerea colibei. Namila se clătină, dar nu se prăbuşi.

— Aha, îngeraşul ştie şi jocuri dintr-astea, mugi el înfuriat şi se aruncă din nou asupra mea. Dar eu nu mă mai aflam în acelaşi loc. Sărind iute, mă dădusem înlături şi Marssack nimeri din nou în perete.

Furia lui creştea. In ochi îi apăruseră o mulţime de vinişoare sângerii, iar respiraţia îi devenise şuierătoare. Acum nu-mi mai urmărea mişcările şi se repezea de fiecare dată orbeşte asupra mea.

In colibă se făcuse îngrozitor de cald. Mirosea a sudoare omenească, amestecată cu aburi de alcool. Capul îmi vâjâia, urechile îmi ţiuiau. Limba mi-era grea. Parcă se umflase. Simţeam că-mi vine rău. M-aş fi culcat la pământ, să mă odihnesc, să uit, să dorm! Totuşi, o voce lăuntrică îmi spunea că trebuie să rezist, să lupt, să înving!

Nu. Nu puteam sa încrucişez braţele şi să cad la pământ, atâta timp cât mai simţeam sângele zvâcnindu-mi fierbinte prin vine.

Trebuia să fac ceva cât mai repede. Ceva care să mă descotorosească de duşmanul cumplit din faţa mea. Din clipă în clipă puteam să leşin sau să mă pomenesc cu Rosechamp şi pigmeii intrând în colibă.

Folosind regulile clasice ale boxului englezesc, nu eram în stare în niciun caz să lichidez un uriaş ca Marssack. M-am gândit atunci la boxul franţuzesc, unde se loveşte şi cu picioarele. Într-adevăr, când Marssack se aruncă din nou către mine, în loc să mă învârtesc ca un titirez pe picioare, scăpându-i de sub pumni si blagoslovindu-l cu directe şi upercuturi, care nu prea dădeau rezultate, de astă dată îl izbii fulgerător cu vârful cizmei în pântec. Uriaşul se îndoi de durere, gemând ca o vită înjunghiată. Atunci i-am mai tras, cu toată puterea, un pumn sub bărbie. Efectul lui întrecu cele mai bune aşteptări. Marssack se rostogoli ca un sac de cărbuni şi nu se mai ridică de jos. Ţinea ochii închişi şi pe față i se întipărise un zâmbet fericit cu şi cum ar fi fost cuprins de cele mai legănătoare visuri. Ţi-ar fi fost şi milă să-l trezeşti.

Fără să mai aştept un arbitru care să numere până la zece ca să mă declare învingător, m-am repezit la lada de arme şi culegând de acolo tot ce mi-ar fi putut folosi, într-o clipă mă şi aflam lângă Mambo care mă aştepta afară, îngrijorat de întârzierea mea.

— Haidem!

Zburarăm până la gardul ce încingea satul şi, cu ultimele puteri, îmi făcui vânt pe deasupra, pierzându-ne în bezna binecuvântată a junglei.

Eram însă hotărât ca la primul prilej să mă întorc şi să lămuresc tainele care mă frământau. Acum însă trebuia să mă îndepărtez cât mai repede dacă nu voiam sa plătesc cu viaţa cea mai mică întârziere.
P1

        P13-14