Cel mai înalt ideal

Erau, pe atunci, vremuri pline de entuziasm, fiecare se precipita ba să scrie în ziare, ba să înfiinţeze asociaţii, personalităţile publice erau încă în formare şi, ca atare, încă accesibile. Puteai să te duci liniştit să vorbeşti cu oricine, intrai oriunde fără probleme. Ce nu am înţeles eu decât când era târziu, a fost că rezultatul era întotdeauna nul. Pur şi simplu, nu se schimba nimic. Te duceai şi vorbeai, să zicem, cu Liiceanu. Îi prezentai proiectul tău, el zicea „da, desigur”, după care plecai acasă şi nu se mai întâmpla nimic. Cluburile de fițe nu primeau noi membri, asta era ideea. Trebuia să fii din Bucureşti, să te fi învârtit într-un anume cerc înainte de Revoluţie, să ai bani, ori spaţiu, în niciun caz nu te primea nimeni dacă erai un simplu idealist. Înaltele idealuri erau apanajul exclusiv al unor materialişti. Ei ştiau să prezinte idealurile, să facă eseuri despre ele, să îi ironizeze pe cei care umblau după bani. Trebuia să ştii să faci bani dispreţuind public banii. Asta era toată şmecheria. Nu puteai să vii tu, un oarecare din provincie şi să spui „eu am idealul cutare şi vreau să fac cutare chestie în numele lui”. Nu, nu, nu, chestia pe care doreai s-o faci trebuia să fie bănoasă. Nu avea niciun rost să construieşti ceva în numele moralei, să zicem, dacă din asta nu ieşea nimic. Într-un fel, banul era un scop mai înalt decât orice ideal. Până la urmă, idealul era însuşi banul.
Am cunoscut o sumedenie de oameni de calitate în zilele acelea. Puţini dintre ei aveau să rămână aşa cum i-am cunoscut. Idealul cel mai înalt - banul - i-a acaparat pe cei mai mulţi.

Primul Richi

A sosit vremea sa povestesc cate ceva si despre primul catel al Mariei, un bichon havanez pe nume Richi. L-am comandat la Bucuresti si ne-a sosit cu trenul. Era atat de mic si de pufos, incat parea neverosimil. Va puteti inchipui ce mult l-a indragit Maria.

Baloanele

Organizatorii ne-au pus tuturor la dispozitie standul cu rafturi cu tot, cu desk-ul si scaunele aferente. Deasupra standului ne-au prins si buchete de baloane colorate, ca sa fie totul cat mai sarbatoresc.

Apropo de baloane. Inainte de a veni la Bucuresti, ma gandisem si eu la ele. Nu aveam de unde sa stiu ca se ocupa organizatorii de asa ceva. Am cautat pe net firme care inscriptioneaza baloane. In Timisoara, doar vreo doua, dar niciuna nu a raspuns la telefon. La Bucuresti, mai multe, e adevarat, dar una singura a raspuns. Am avut o discutie lunga cu un domn care mi-a explicat cum stau lucrurile cu inscriptionarea. O suta de baloane, cum ma gandeam eu sa comand, pentru el era un fleac, aproape ca nici nu merita sa porneasca masinile. Pana la urma, a acceptat, dar mi-a cerut un avans. I-am propus un transfer in cont, dar la capitolul asta a inceput s-o scalde. Pana la urma, a cemat-o pe sotia lui - ea se pricepe la finante - si ne-am inteles sa renuntam la orice fel de plata prin banca. A ramas sa merg la Bucuresti cu o zi inainte de targ, sa-i dau avansul din mana si apoi, pe 18 dimineata, sa merg sa iau baloanele si sa platesc diferenta. I-am comandat, asadar, o suta de baloane de diferite culori, inscriptionate cu "POVESTILE MARIEI".

Pe 17 noiembrie, in drum spre Bucuresti, l-am sunat pe domnul cu baloanele de cel putin 100 de ori, cate un apel pentru fiecare balon comandat. Nu mi-a raspuns, nici nu a inchis telefonul, nici nu a sunat el, cu vreo scuza puerila de genul "stiti, am uitat telefonul in masina". Asa ca nu mi-a ramas decat sa debifez baloanele de pe lista cu obiecte de decor.

Adevarul e ca nu mi-ar fi incaput oricum o suta de baloane acolo. Si, in plus, cele doua buchete puse de organizatori aratau foarte bine.