Aventurile lui Cepelică (9)

Comandantul  suprem  al  şobolanilor silit  să  bată  în  retragere

Sunteţi desigur nerăbdători să aflaţi ce s-a mai întîmplat între timp cu moş Dovleac şi cu profesorul Pară-Mălăiaţă, cu meşterul Strugure, cu mătuşa Lubeniţa şi cu toţi ceilalţi arestaţi din ordinul lui Pătlăgică şi zvîrliţi în închisoarea subterană a castelului.

Capătul de lumînare pe care profesorul îl luase cu sine se dovedise a fi de folos căci, în străfundurile temniţei era întu­neric beznă. Cu şobolanii ce mişunau prin toate părţile era mai greu de luptat, dar profesorul le veni şi lor de hac cu ar­cuşul lui minunat. Şobolanii nu puteau să sufere muzica şi o luau la goană afurisind instrumentul drăcesc din pricina că­ruia nu se puteau apropia. Din nefericire, nici meşterul Strugure nu putea suporta mult timp muzica. Pară-Mălăiaţă, melancolic din fire, executa melodii atît de sfîşietor de triste, încît meşterul se topea de jale. Îl rugă cu lacrimi în ochi să înceteze.

Atît aşteptară şi şobolanii. Se rînduiră pe trei coloane şi se pregătiră de atac. Comandantul suprem lămuri căpitanilor planul de desfăşurare al bătăliei.

Aventurile lui Cepelica (8)

Doctorul Castană este gonit de la castel

Cireşel boci toată ziua. La cină, ducele Mandarină îşi bătuse necruţător joc de el:

– Hihi, Cireşelul nostru se va topi în lacrimi şi n-o să mai rămînă din el decît sîmburaşul...

Baronul Portocală, ca mai toţi oamenii foarte graşi, mai păstra în fundul inimii o urmă de bunătate. Ca să-i mai ogoiască suferinţa îi oferi chiar o bucăţică din torta lui. Nu prea mult, ce-i drept: un vîrf de linguriţă. Dar ştiută fiind lăcomia baronului, mărinimia aceasta este demnă de luat în seamă.

Contesele, în schimb, erau supărate foc.

– Halal talent are nepotul nostru – îl luă în zeflemea contesa Prima – cimpoier îl facem !

– Ce cimpoier ? Concertează admirabil şi fără cimpoi– îl luă peste picior şi contesa Secunda.

Aventurile lui Cepelica (7)

Unde  Cireşel  nu  ţine  seama  de  tăbliţele lui  don'  Pătrunjel

Castelul îşi înălţa meterezele pe un povîrniş de deal, în mijlocul unui parc uriaş, împrejmuit cu ziduri. La poarta cu grilaj străjuia o tăbliţă pe faţa căreia se putea citi din depărtare „Intrarea oprită", iar pe dosul ei „Ieşirea oprită".

Prima oprelişte îi privea pe ştrengarii din sat, doritori să sară zidul ca să se zbenguiască printre copaci, cea de-a doua îi era destinată lui Cireşel în cazul că i-ar fi venit ideea să facă o plimbare în sat.

Din această pricină Cireşel se plimba singur cuc pe aleile uriaşului parc, avînd grijă mereu să nu calce, doamne fereşte, miop cum era, peste vreun strat cu flori. Preceptorul lui Cireşel,  don' Pătrunjel, poruncise să se pună pretutindeni, în parc, tăbliţe care să îi arate elevului său ceea ce îi este, şi mai ales ceea ce nu îi este îngăduit.

Aventurile lui Cepelică (6)

Baronul Portocală are necazuri cu burta, iar tînărul duce Mandarină ameninţă că se va arunca de pe dulap

A sosit momentul să arun­căm o privire şi în castelul conteselor Cireşiamare, care, după cum s-a văzut, stăpîneau tot satul, cu case, cu ogrăzi, cu bi­serică şi clopotniţă cu tot.

În ziua în care Cepelică strămutase în pădure căsuţa lui moş Dovleac, la castel domnea o forfotă şi o harababură de nedescris: sosiseră rudebeniile.

De fapt erau numai două: baronul Portocală şi tînărul duce Mandarină. Baronul Portocală era văr bun cu răposatul soţ al contesei Prima, în timp ce tînărul duce Mandarină era verişorul soţului contesei Secunda, răposat şi el.

Baronul Portocală era posesorul unui pîntec de o mărime cu totul neobişnuită, ceea ce nu era de mirare, dacă ţinem seama că mînca într-una, de dimineaţă pînă seara, şi de seară pînă dimineaţa. Abia dacă apuca să aţipească o oră pe noapte.

Pe vremuri, în tinereţe, baronul fusese mai cumpătat: în­fuleca din zori pînă seara – ce-i drept, în schimb, dormea apoi pînă în zori ca să mistuie mîncarea. Cu timpul îşi schim­base părerea.

– Somnul e timp pierdut. Cine doarme nu mănîncă, filo­zofa el.

Aventurile lui Cepelică (5)

Unde cumătrul Afină, pentru a se păzi de hoţi, îşi pune la uşă un clopoţel

Ajuns în sat, Cepelică găsi în jurul casei lui moş Dovleac o grămadă de oameni, ce discutau cu aprindere. Şi, ca să spunem tot adevărul, păreau niţel cam speriaţi.

– Ce-o să facă acum cavalerul? se întreba îngrijorat profesorul Pară.

– Eu cred că povestea asta o să se sfîrşească urît. Zău aşa, că; doar ei îs stăpîni şi ei poruncesc, – intră în vorbă şi mătuşa Lubeniţă.

De aceeaşi părere era şi nevasta lui Praz şi de aceea îl apucă pe bietul om de mustăţi, trăgînd de ele ca de hăţuri.

– Hai, întinde-o acasă... Să nu ne prindă urgia pe drum.. Meşterul Strugure clătina tulburat din cap :

—De două ori l-am dus de nas. Acu', nici vorbă c-o să se răzbune.

Singurul om care nu-şi făcea griji era moş Dovleac. Scosese din fundul buzunarului nişte bomboane pe care le împărţea la toţi cei de faţă, pentru sărbătorirea evenimentului

Aventurile lui Cepelică (4)

Unde Cepelică il asediază pe Jăvroi si il invinge prin insetare

Dar ia să vedem ce s-a ales cu căsuţa lui moş Dovleac. Ei bine, iată că într-o bună dimineaţă – vorba vine că era bună – îşi făcu din nou apariţia cavalerul Pătlăgică. Venise tot în caleaşca trasă de cei patru Castraveţi. Dar de astă dată, era însoţit de o droaie de poliţişti. Alungă fără vorbă multă pe bătrîn şi instala în căsuţă o dihanie de cîine pe nume Jăvroi.

– Numai aşa o să punem la respect golănimea din sat şi pe toţi pierde-vară de teapa celui adăpostit de Strugure în casa lui – tună Pătlăgică aruncînd o privire înfricoşătoare în jur.

– Ham, ham! aprobă Jăvroi.

– Iar pe hodorogul de Dovleac o să-l învăţ eu minte ce înseamnă să-mi calce poruncile. Dacă ţine cu tot dinadinsul să aibă o locuinţă şi să mai facă şi pe niznaiul, o să-i rezerv eu una la închisoare. Acolo e loc berechet pentru toţi.

Aventurile lui Cepelică (3)

Necazurile lui Miriapod cînd îşi duce copiii la cizmar

Cepelică intră ucenic în atelierul meşterului Strugure şi deprinse repede meşteşugul: freca aţa cu răşină, prindea tălpile în ţinte, căputa ciubote, ba chiar lua măsură la clienţi.

Meşterul era mulţumit. Afacerile parcă prinseseră aripi, Faima lui Cepelică îi sporise clientela, căci mulţi veneau mai ales să-l vadă pe băieţaşul căruia i se dusese vestea că-l făcuse pe cumplitul Pătlăgică să dea apă la şoareci.

Cepelică făcu astfel o mulţime de cunoştinţe.

Primul fu profesorul de muzică, maestrul Pară-Mălăiaţă. Intrase în cizmărie, cu vioara la subsuoară, însoţit de un roi de bondari negri şi de viespi aurii, ce zumzăiau şi se roteau în jurul lui. Aceştia dădeau de fapt tîrcoale viorii sale, care nu era altceva decît o jumătate de pară, aromată şi zemoasă.

Din această pricină, nu o dată se întîmpla ca, în timpul concertelor, ascultătorii să se ridice speriaţi de pe scaune şi să strige :

– Atenţie, domnule profesor: s-a aşezat un bondar pe coarda sol!

Aventurile lui Cepelică (2)

Cum îl făcu Cepelică să plîngă pentru prima oară pe cavalerul Pătlăgică

– Unchiaşule, cum de ţi-a dat în minte să te vîri într-o cuşcă strîmtă ca asta? îl întrebă Cepelică după ce-i dădu bineţe. Grozav aş vrea să ştiu cum o să mai ieşi din ea.

– Oh, asta-i simplu – răspunse bătrînelul – de intrat e mai greu. Te-aş pofti cu dragă inimă să intri şi dumneata, tinere, ca să ciocnim un pahar de bere, dar după cum vezi, nu prea e loc de musafiri şi, ca să-ţi spun drept, nu am nici bere..

– Nu face nimic, nu mi-e sete – se grăbi Cepelică să-l liniştească pe bătrîn, cu ochii la ciudata chichineaţă. Carevasăzică asta e reşedinţa dumitale?

Aventurile lui Cepelică (1)

În care prinţul Lămîie este călcat pe bătătură de Cepeloi

Cepelică era fiul bătrînului Cepeloi şi avea nu mai puţin de şapte fraţi: pe unul îl chema Ceapăverde, pe altul Cepeluţă, pe celălalt Cepuşoară şi aşa mai departe, nume fireşte cum nu se poate mai potrivite pentru mlădiţele unei prea cinstite familii de ceapă. Altminteri oameni cumsecade cu toţii, trebuie s-o spunem de la bun început, deşi amarnic de ghinionişti. Deh, ce să-i faci ? Cînd eşti ceapă te naşti cu lacrimile-n ochi.

Cumătrul Cepeloi trăia laolaltă cu droaia de copii într-o baracă olecuţă mai răsărită decît un ghiveci de răsaduri, din acelea ce se văd cu duiumul pe la zarzavagii. Bogătaşii care se nimereau cînd şi cînd prin împrejurimi, strîmbau din nas a scîrbă.

– Maică măiculiţă, ce mai pute a ceapă! şi porunceau vizitiului să dea bice castravetilor.

Şi iată că într-o bună zi urma să treacă prin partea locului însuşi guvernatorul, prinţul Lămîie în persoană.

– Ce-o să zică alteţa sa cînd o să-l pălească duhoarea sărăcanilor? se perpeleau care mai de care dregătorii de la curte de grija augustului său nas.

– Ştiţi ce? îşi dădu cu părerea marele şambelan. Propun să-i parfumăm.

Zis şi făcut. Un pluton de Lămîiaşi primi pe dată misiunea de a-i înmiresma pe calici. Lămîiaşii purtau cu acest prilej pe umăr, în loc de puşti, bidoane pline ochi cu odicolon, ba cu parfum de viorele şi chiar cu apă de trandafiri din Bulgaria - cea mai fină din lume - iar în loc de săbii mînuiau nişte pompe de stropit.