Aventurile lui Cepelica (7)

Unde  Cireşel  nu  ţine  seama  de  tăbliţele lui  don'  Pătrunjel

Castelul îşi înălţa meterezele pe un povîrniş de deal, în mijlocul unui parc uriaş, împrejmuit cu ziduri. La poarta cu grilaj străjuia o tăbliţă pe faţa căreia se putea citi din depărtare „Intrarea oprită", iar pe dosul ei „Ieşirea oprită".

Prima oprelişte îi privea pe ştrengarii din sat, doritori să sară zidul ca să se zbenguiască printre copaci, cea de-a doua îi era destinată lui Cireşel în cazul că i-ar fi venit ideea să facă o plimbare în sat.

Din această pricină Cireşel se plimba singur cuc pe aleile uriaşului parc, avînd grijă mereu să nu calce, doamne fereşte, miop cum era, peste vreun strat cu flori. Preceptorul lui Cireşel,  don' Pătrunjel, poruncise să se pună pretutindeni, în parc, tăbliţe care să îi arate elevului său ceea ce îi este, şi mai ales ceea ce nu îi este îngăduit.

Aşa de pildă, pe tăbliţa de lîngă havuzul cu peştişorii aurii, stătea scris: „Cireşel nu are voie să vîre mîinile în apă". Alta suna: „Este interzis cu desăvîrşire oricărui peşte să poarte discuţii cu Cireşel".

În mijlocul rondurilor cu flori stăteau înfipte tăbliţe ca acestea: „Ştiut fiind că florile sînt acelea ce dau fructe, este oprit ca Cireşel să rupă flori. În caz contrar nu va mai primi la desert fructe."

Sau: «Vai de Cireşel dacă va călca pe iarbă! Va trebui să scrie de două mii de ori: „Voi fi băiat bine crescut"».

Aceste tăbliţe erau o scorneală a lui don' Pătrunjel, că­ruia, dacă ar fi fost, de pildă, popă, nu i-am fi reproşat nimic, dar care, vai, era dascălul lui Cireşel.

Vicontele stăruise adesea pe lîngă nobilele sale mătuşi să-i îngăduie să meargă la şcoala din sat, împreună cu ceilalţi copii, pe care îi vedea cum plecau şi veneau, agitîndu-şi ghioz­danele ca pe nişte steaguri.

Contesa Prima fusese de neînduplecat:

– Un conte de Cireşiamare să stea cot la cot cu ţopîrlanii în bancă? Niciodată!

Iar contesa Secunda adăugase:

– Cum? Un conte de Cireşiamare să-şi lustruiască pan­talonii de scîndura ordinară a unei bănci ţărăneşti? Nici în ruptul capului!

I se angajase atunci un profesor particular, şi anume pe don' Pătrunjel. Îl chema aşa, pentru că întocmai ca şi zisa le­gumă răsărea unde nici cu gîndul nu gîndeai.

Astfel, de pildă, în timpul lecţiilor, cînd Cireşel urmărea, să zicem, o musculiţă care în dorinţa ei de a învăţa să scrie îşi muiase picioruşele într-o pată de cerneală, Pătrunjel ieşea ca din pămînt şi după ce-şi sufla nasul într-o batistă cu pătră­ţele roşii şi albastre, rostea cu greutate:

– Vai de copiii care se uită după muşte! Aşa începe ne­norocirea! După o muscă urmează alta, apoi începi să te zgîieşti la un păianjen, pe urmă la o pisică şi aşa mai departe, mereu la alte dihănii. La ce duc toate acestea, hm? La aceea că uiţi să înveţi lecţia. Şi cine nu învaţă lecţia nu poate deveni un copil silitor. Iar cine nu devine un copil silitor, nu va de­veni un om cumsecade. Şi cine nu-i om cumsecade, ajunge la închisoare. Cireşel, ţine bine minte: dacă vrei să nu ajungi şi tu la închisoare, nu mai căsca ochii la muşte!

Altă dată, cînd Cireşel tocmai deschisese albumul ca să de­seneze nişte floricele, se ivi iarăşi Pătrunjel, îşi suflă nasul şi începu:

– Vai de copiii care-şi pierd vremea desenînd floricele...Ce vor deveni ei oare cînd vor ajunge mari? Cel mult nişte zugravi, adică nişte flenduroşi boiţi şi pestriţi care umblă brambura, mîzgălesc pereţii şi, fireşte, sfîrşesc totdeauna la puşcărie . Vrei şi tu s-o sfîrşeşti la puşcărie?

Bietul băiat, de frica închisorii, nici nu mai ştia ce hram să ţină.

Din fericire, don' Pătrunjel mai uita cîteodată să-şi facă apariţia; fie că se ducea să tragă un pui de somn, fie că mai zăbovea la masă în faţa unei sticle cu rachiu.

In aceste rare momente, băiatul era, în sfîrşit, liber.

Don' Pătrunjel, dîndu-şi însă seama că Cireşel rămîne în acest răstimp lipsit de nepreţuitele sale poveţe, şi nevrînd, totuşi, să renunţe la cîte un cesuleţ de somn în plus, pusese toate acele tăbliţe care, socotea el, îi erau neapărat trebuinincioase băiatului în timpul plimbărilor sale prin parc.

Cireşel, se vede treaba, nu le socotea la fel de trebuincioase, căci de cîte ori trecea pe lîngă ele îşi scotea ochelarii, aşa că nu le mai vedea, şi prin urmare putea netulburat să-şi depene firul gîndurilor. Şi iată că odată, pe cînd se afla în parc, se auzi strigat de o voce subţirică:

– Domnule viconte! Domnule viconte!

Se întoarse şi zări un băiat de vîrsta lui, cam jerpelit, dar cu o figură inteligentă şi simpatică, însoţit de o fetiţă de vreo zece ani, cu părul strîns într-o codiţă îndreptată în sus, ca o lumînare într-un sfeşnic.

Cireşel se înclină politicos:

– Bună ziua, domnule,  bună ziua, domnişoară. Nu am cinstea să vă cunosc, dar aş face bucuros cunoştinţă cu dumneavoastră.

– Dacă-i aşa, de ce nu veniţi mai aproape?

– Nu am voie. Tăbliţa asta îmi interzice să vorbesc cu copiii din sat.

– Păi, noi sîntem chiar copii din sat şi, dacă nu mă înşel, aţi şi stat de vorbă cu noi.

– Aveţi dreptate, vin îndată.

Deşi timid, în clipele decisive Cireşel era în stare de în­drăzneală şi chiar de eroism. Se apropie aşadar de poartă, cu paşi avîntaţi, călcînd pe iarbă cu toată forţa picioruşelor sale.

– Pe mine mă cheamă Ridichiuta – se prezentă fetiţa – el e Cepelică.

– Încîntat, domnişoară, încîntat, domnule. Am auzit vorbindu-se de dumneavoastră.

– Şi, mă rog, pe cine aţi auzit vorbind de mine, dacă nu-i cu supărare?

– Pe cavalerul Pătlăgică.

– O, atunci precis că nu m-a prea vorbit de bine.

– Într-adevăr, tocmai asta m-a şi făcut să cred că trebuie să fii tare simpatic. Mă bucur că nu m-am înşelat.

Cepelică zîmbi:

– Minunat. Atunci ce tot ne facem  politeţuri  ca  nişte curtezani bătrîni? Hai să ne tutuim.

Cireşel îşi aminti deodată de o tăbliţă atîrnată deasupra uşii de la bucătărie, pe care don' Pătrunjel pusese să se scrie: ,,A nu te tutui cu nimeni!" Asta deoarece îl găsise stînd de vorbă prieteneşte cu Căpşunica. „Acum fie ce-o fi", îşi zise Cireşel, hotărît să nesocotească şi această tăbliţă, cum le ne­socotise şi pe celelalte.

– Prea bine, hai să ne tutuim.

Ridichiuţa strălucea de bucurie.

– Vezi, Cepelică? Ţi-am spus eu că vicontele e un băiat drăguţ.

– Vă mulţumesc, domnişoară, – spuse el ceremonios, făcînd o plecăciune, dar roşi şi se corectă pe dată: Mulţumesc, Ridichiuţo.

Şi se porniră toţi trei pe rîs. La început Cireşel rîdea reţinut, cu palma la gură. Îi venise în minte o altă tăbliţă a lui don' Pătrunjel: ,,Un băiat care rîde e neserios". Cum însă Cepelică şi Ridichiuţa rîdeau din toată inima, îşi dădu şi el frîu liber, izbucnind în hohote.

În castel nu mai răsunase nicicînd un rîs atît de vesel şi pătrunzător.

Nobilele contese luau tocmai ceaiul pe terasă.

– Aud un zgomot ciudat – se încruntă contesa Prima, devenind atentă.   

Contesa Secunda aprobă din cap.

– Într-adevăr! Trebuie să fie ploaia.

– Aş dori să-ţi atrag atenţia, draga mea – spuse contesa Prima, pe un ton înţepat – că nu cade nici măcar un strop.

– Ce are a face? Dacă nu plouă, nu plouă – răspunse contesa Secunda, tot atît de înţepată, lăsîndu-şi capul pe spate ca să găsească o confirmare pe cer.

Cerul însă se încăpăţîna să rămînă senin şi curat, de parcă fusese de-abia cu cinci minute înainte spălat şi măturat de or­ganele orăşeneşti de salubritate. N-ai fi zărit un nouraş, să-l fi plătit cu aur.

– O fi fîntîna ţîşnitoare – reîncepu contesa Prima.

– Nu poate fi fîntîna. E stricată.

– Se vede că a reparat-o grădinarul.

De fapt, grădinarul habar  n-avea că fîntîna  era stricată. Pătlăgică auzise şi el zgomotul acela neobişnuit.

– Cu atîţia prizonieri în închisoarea castelului – mur­mură el îngrijorat – trebuie să fiu mereu cu ochii în patru, altminteri ne pomenim cu cine ştie ce dandana.

Hotărî ca neîntîrziat să dea o raită prin parc. Ajunsese tocmai în spatele castelului, nu departe de poteca ce ducea spre sat, cînd îi zări pe cei trei copii discutînd cu înflăcărare.

Dacă în clipa aceea s-ar fi deschis cerul şi îngerii s-ar fi prăvălit unul peste altul la picioarele lui, cavalerul n-ar fi fost mai uluit. Cum? Cireşel călcase iarba? Cireşel stătea de vorbă şi încă prieteneşte, cu doi zdrenţăroşi? Şi cînd mai recunoscu într-unul din ei pe nemernicul ce-l făcuse să verse lacrimi, Păt­lăgică începu să clocotească de mînie şi se aprinse atît de tare la faţă, încît, să fi trecut pe acolo pompierii, ar fi crezut că-i pălălaia unui incendiu.

– Domnule viconte! zbieră el cu voce înfricoşătoare.

Cireşel se întoarse,  păli şi se lipi mai strîns de poarta de fier.

– Prieteni – şopti el – luaţi-o la fugă mai înainte ca Pătlăgică să pună mîna pe voi. De mine nu va îndrăzni să se atingă. Pe curînd.

Urmăriţi de răcnetele cavalerului Pătlăgică, Cepelică şi Ridichiuţa se făcură nevăzuţi, fugind cît îi ţineau picioarele.

– De data asta – zise  Ridichiuţa  gîfîind – am  cam dat greş.

– Da de unde – rîse Cepelică. Am cîştigat un prieten, şi asta nu-i puţin lucru.

În timpul acesta, noul lor prieten se pregătea să primească o săpuneală zdravănă, şi anume o porţie de la Pătlăgică, una de la don' Pătrunjel, alta de la contesa Prima, încă una de la contesa Secunda, plus suplimentul respectiv de la baronul Por­tocală şi tînărul duce Mandarină.

Cele două ilustre rubedenii îşi dăduseră curînd seama că pentru a le intra în voie conteselor, era de ajuns să-l chinuiască pe Cireşel şi, foarte zeloşi, nu pierdeau niciun prilej s-o facă.

Privindu-l pe Pătlăgică care se apropia, Cireşel simţi un nod în gît. Şi nu pentru că s-ar fi temut de ocările, bruftuluiala şi pedepsele ce-l aşteptau. Nu. Acum nu-i mai păsa de nimic. Nici de ţipetele conteselor, nici de predicile domnului Pătrun­jel, nici de zeflemeaua tînărului duce Mandarină. Şi totuşi se simţea foarte nefericit. Întîlnise pentru prima oară în viaţă doi prieteni, rîsese după pofta inimii întîia oară în viaţă şi iată, îl aştepta din nou singurătatea, lîncezeala.

Cepelică şi Ridichiuţa se pierduseră undeva la poalele dea­lului, printre tufişuri, şi poate nu-i va mai vedea niciodată!

Ah, ce n-ar fi dat să fie în locul lor, adică nu: laolaltă cu ei, dincolo de zidurile parcului, unde nu erau tăbliţe, unde pu­teai zburda în voie pe pajiştea înverzită, unde puteai culege flori...

Cireşel încerca un simţămînt nou şi covîrşitor: deznădejdea. Era prea mult pentru puterile lui. Se aruncă la pămînt co­pleşit şi începu să verse lacrimi amare.

Pătlăgică îl înşfăcă fără vorbă multă şi, vîrîndu-l ca pe un pachet la subsuoară, făcu cale întoarsă.

Gianni Rodari