CĂSUŢA
SCUFUNDATĂ
M-am
uitat şi eu la căsuţă. La etajul de sus văd prinsă o tăbliţă. Pe tăbliţă scrie:
„Nivelul apei la 23 septembrie 1924”. „Oho — mi-am zis — a urcat ceva apa aici
în timpul inundaţiei! Unde s-or fi refugiat bieţii locatari, dacă apa a ajuns
şi la etaj? Unde? Pe acoperiş...”
Odată,
pe cînd mă plimbam prin cartierul Vasilievski-ostrov, văd o căsuţă.
Parter,
etaj şi acoperiş. Şi un capăt de burlan. Şi asta-i toată căsuţa.
Mititică.
Dacă te urci pe umerii administratorului, ajungi cu mîna la etajul de sus.
Nici
n-aş fi luat în seamă căsuţa asta, dacă nu ştiu care imbecil de la etaj nu
mi-ar fi vărsat nişte zoaie în cap.
Gata
să-i trag o înjurătură, am ridicat capul, dar n-am văzut pe nimeni.
„S-a
ascuns, nemernicul!” mi-am zis.
Şi
înaintea ochilor au început să mi se perinde tot soiul de tablouri
îngrozitoare. Cum a acoperit apa parterul şi cum urca la etaj. Iar locatarii,
speriaţi, vezi bine, şi-au aruncat lucruşoarele şi se caţără disperaţi pe
acoperiş. Te pomeneşti că s-or fi legat cu frînghiile de coş, ca să nu-i ia
vîntul şi să-i zvîrle în vîltoare!
Aşa
m-a cuprins mila pentru nenorocirea lor de-atunci, că am şi uitat de supărarea
mea.
Deodată,
se deschide o ferestruie şi o babă arţăgoasă mă întreabă:
—
Ce doreşti, omule? Eşti de la asigurări, sau îi fi vreun agent?
—
Nu, mătuşică — zic — nu sînt nici una, nici alta. Mă uit şi eu la nivelul ăsta
şi mă ia groaza. Cred că şi pe dumneata te-au legat cu frînghia de coş, nu?
Bătrîna
s-a uitat la mine speriată şi a închis repede fereastra.
Deodată,
văd că iese pe poartă un bărbat voinic, în jiletcă. Omul mă întreabă
neliniştit:
—
Ce doreşti, cetăţene?
—
Ce vă tot legaţi de mine? zic. Ce, nu e voie să mă uit şi eu la casă? Mă uitam
şi eu — zic — la nivel. Ce s-a mai ridicat!
Bărbatul
rîde:
—
Da' de unde! zice. La noi, aici în cartier, îşi cam face de cap huliganii.
Mereu dădeau jos tăbliţa cu nivelul. Aşa că am pus-o şi noi mai sus. Acuma,
slavă Domnului, nu se ating de ea. Nici de bec nu se ating. E prea sus, şi
de-aia... Cît priveşte apa, păi aici a urcat numai pînă la glezne. Putea să
treacă şi o găină.
Nu
ştiu de ce, parcă mi-a părut rău, aşa, deodată, de nivelurile astea.
—
Mîine-poimîine — zic — te pomeneşti că bateţi tăbliţa pe coş...
—
Dacă o dau jos şi de-aici — zice ăla — o batem pe coş, foarte simplu.
— Să vă ia dracu'! Dacă aşa stau lucrurile, n-aveţi decît să vă scufundaţi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu