Aventurile lui Cepelică (9)

Comandantul  suprem  al  şobolanilor silit  să  bată  în  retragere

Sunteţi desigur nerăbdători să aflaţi ce s-a mai întîmplat între timp cu moş Dovleac şi cu profesorul Pară-Mălăiaţă, cu meşterul Strugure, cu mătuşa Lubeniţa şi cu toţi ceilalţi arestaţi din ordinul lui Pătlăgică şi zvîrliţi în închisoarea subterană a castelului.

Capătul de lumînare pe care profesorul îl luase cu sine se dovedise a fi de folos căci, în străfundurile temniţei era întu­neric beznă. Cu şobolanii ce mişunau prin toate părţile era mai greu de luptat, dar profesorul le veni şi lor de hac cu ar­cuşul lui minunat. Şobolanii nu puteau să sufere muzica şi o luau la goană afurisind instrumentul drăcesc din pricina că­ruia nu se puteau apropia. Din nefericire, nici meşterul Strugure nu putea suporta mult timp muzica. Pară-Mălăiaţă, melancolic din fire, executa melodii atît de sfîşietor de triste, încît meşterul se topea de jale. Îl rugă cu lacrimi în ochi să înceteze.

Atît aşteptară şi şobolanii. Se rînduiră pe trei coloane şi se pregătiră de atac. Comandantul suprem lămuri căpitanilor planul de desfăşurare al bătăliei.

– Coloana întîia va captura lumînarea, efectuînd o ope­raţie de învăluire prin flancul stîng. Nu care cumva să vă atin­geţi cu botul de ea, se aude? Eu trebuie să-mi înfig primul din­ţii în ea, pentru că sînt generalul vostru... Coloana a doua va lua cu asalt vioara. E făcută dintr-o jumătate de pară, dintr-acelea ce se topesc în gură... Coloana a treia va ataca frontul în scopul împrăştierii inamicului.

La rîndul lor căpitanii celor trei coloane lămuriră fiecă­rui şobolan infanterist ce anume avea de făcut. Comandantul suprem se urcă în carul său blindat, format dintr-un olan vechi, crăpat, aşezat pe burta unui guzgan, şi pe care alţi zece îl trăgeau de coadă.

Goarnele sunară atacul şi în cîteva minute soarta bătăliei era hotărîtă: profesorul Pară izbuti să-şi salveze vioara ridicînd-o deasupra vălmăşagului, dar lumînarea, ca şi cum ar fi suflat-o vreun duh, se stinse şi dispăru.Prietenii noştri rămaseră în întuneric. Mai dispăruse ceva: ce anume? O să aflaţi mai încolo... Moş Dovleac se dădea de ceasul morţii:

- Totul e din vina mea!

- De ce din vina dumitale? mormăi meşterul Strugure.

- Dacă nu mă încăpăţînam să am căsuţa aceea n-ajun­gea nimeni la beci...

- Ia mai taci, frate – îl repezi mătuşa Lubeniţa – doar nu ne-ai băgat dumneata aici.

- Eh, eu, oricum, sunt cu un picior în groapă... Ce-mi mai trebuie mie casă?... La urma urmei o să mă aciuez sub o bancă din grădina publică şi atunci n-o să mai supăr pe nimeni... Fraţilor, vă rog, chemaţi gardienii... vreau să le spun unde se află ascunsă... N-are decît s-o ia Pătlăgică, rămîne-i-ar pe suflet!

- N-ai să sufli o vorbă, – se răsti la el meşterul Strugure.

Profesorul Pară ciupi trist o coardă a viorii :

- I-am căşuna mari neplăceri şi domnului Afină.

– Sst! făcu lelea Lubeniţa. Nu rostiţi niciun nume. Aici şi zidurile au urechi!

Toţi priviră speriaţi în jur, dar era atît de întuneric încît nu putură zări nici măcar sfîrcul unei urechi.

Şi totuşi, zidul avea urechi. Din respect pentru adevăr trebuie spus că de fapt era o singură ureche, dar aceea mare şi rotundă ca un fund de farfurie. Propriu-zis era o pîlnie care prindea orice şoaptă şi o ducea printr-un burlan direct în ca­mera lui Pătlăgică. Un fel de telefon secret: Pătlăgică n-avea decît să pună urechea la celălalt capăt ca să poată auzi tot ce se vorbeşte în celulă. Noroc că în clipa aceea se afla lîngă patul lui Cireşel.

În tăcerea înfricoşată ce se aşternu, răsunară deodată goarnele: erau şobolanii ce porneau din nou la atac, hotărîţi să cucerească, cu orice preţ, vioara profesorului Pară.

Ca să-i înspăimînte, profesorul se pregăti să cînte: spri­jini vioara sub bărbie şi învîrti arcuşul în aer cu graţia unui virtuoz. Toţi îşi reţinură răsuflarea: o clipă, două, trei... două­zeci... şi ufff, îi deteră drumul, hotărîţi totuşi să mai respire pentru că din instrument nu ieşea niciun sunet.

- E ceva în neregulă? întrebă pe şoptite meşterul Stru­gure.

- Şobolanii mi-au mîncat arcuşul. —- izbucni profesorul Pară cu vocea înecată în lacrimi.

Ronţăiseră într-adevăr aproape tot arcuşul, nelăsîndu-i în mînă decît un căpeţel, cam cît un ciot de creion. Fără arcuş, pas de mai fă muzică, şi fără muzică încearcă dacă-ţi dă mîna să opreşti oastea şobolanilor care înaintau cu răcnete fioroase de războinici.

- Totul e numai din vina mea, of... of... începu să suspine moş Dovleac.

- Taci! Se repezi Strugure la el – sau, pentru că tot te pricepi aşa de bine să suspini, încearcă măcar să miorlăi...

- De miorlăit îmi arde mie acum? Mă mir de dumneata, om serios – se tîngui moş Dovleac – noi ne perpelim şi dum­nealui se ţine de măscări!...

Drept răspuns, meşterul Strugure dădu drumul la un mie­unat atît de puternic încît oastea chiţcănească încremeni pe loc.

- Miau-miau! miorlăia într-una cizmarul.

- Miau-miau! se smiorcăia stins profesorul,  jelind  în acest fel sfîrşitul fără glorie al arcuşului său.

- Pe sufletul bunicului meu,  Şoarec  al III-lea,  regele tuturor pivniţelor şi canalelor, aici se află o pisică, – urlă co­mandantul oprindu-şi brusc carul blindat.

- Generale, am fost trădaţi – raportă unul din cei trei căpitani, apropiindu-se în fugă. Trupele mele au zărit pe aco­periş o coloană blindată de pisici.

De fapt trupele lui nu văzuseră nimic. Li se năluciseră pisici din pricina spaimei.

– Miau, maiu, mieunau la desperare prizonierii noştri.

Comandantul suprem îşi frecă coada. Aşa făcea totdeauna cînd cădea pe gînduri. Şi din pricina aceasta avea o coadă roasă parcă de molii. Soldaţii îl porecleau într-adevăr genera­lul Coadă-Bearcă.

– Pe sufletul străbunicului meu Şoarec I, împăratul tu­turor cămărilor, trădătorii mi-o vor plăti  scump.  Sunaţi  re­tragerea!

Căpitanii nu mai aşteptară să li se repete ordinul. Gorniştii sunară retragerea şi întreaga oaste părăsi val-vîrtej cîmpul de luptă. În frunte era Coadă-Bearcă, bineînţeles, care de pe turela carului său blindat biciuia fără milă spinările încovoiate ale şobolanilor înhămaţi.

Astfel, eroii noştri respinseră cu succes atacul. Se îm­brăţişau încă şi îşi strîngeau mîinile felicitîndu-se pentru izbîndă, cînd auziră o voce piţigăiată, care striga :

- Moş Dovleac! Moş Dovleac!

- M-aţi chemat, domnule profesor?

- Eu nu -– răspunse profesorul. Nici gînd.

- Lele Lubeniţo, lele Lubeniţo! se auzi  din nou glăs­ciorul.

Mătuşa Lubeniţa se întoarse spre meşterul Strugure.

- Ce-ţi veni de-ţi prefaci glasul, meştere ?

- Eu? Să-mi prefac glasu ! Vino-ţi în fire... Eu mă scar­pin în cap. Ştii, tocmai am pe undeva o idee care-mi dă nişte gîdileli afurisite...

- Eu sînt – reluă glăsciorul – eu sînt, Căpşunica.

- Şi unde eşti ?

- Sunt în camera cavalerului Pătlăgică. Vă vorbesc prin telefonul lui secret. Mă auziţi ?

- Da, te auzim.

- Pătlăgică trebuie să pice dintr-o clipă într-alta, aşa că mă grăbesc să vă transmit un mesaj.

- De la cine?

- De la Cepelică. Vă trimite vorbă aşa: întîi – să nu fiţi îngrijoraţi că face el pe dracu-n patru şi vă scoate din în­chisoare. Doi: să nu-i destăinuiţi lui Pătlăgică locul căsuţei. Trei: să nu vă daţi bătuţi – o să vadă el în curînd tot ce e de facut.

- Nu vom spune nimic – răspunse meşterul Strugure – Nu vom trăda încrederea. Transmite-i lui Cepelică sa se grăbească, fiindca suntem asaltaţi de şobolani şi nu ştim cît le mai putem tine piept. Altceva: încearcă sa ne faci rost de o lumî nare, fiindca pe lumî narea  noastră  au  mî ncat-o şobolanii.

- Aşteptaţi o clipă, mă întorc îndată.

- Fireşte că te aşteptăm – unde vrei să ne ducem? Peste puţin, vocea Căpşunichii se auzi din nou:

- Fiţi atenţi, vă trimit lumî narea.

- Se auzi o hîrşîitură pe burlan şi ceva tare îl izbi pe moş Dovleac în nas.

- Ia te uită, – strigă el fericit, ridicînd un pacheţel cu o luminare barosană de seu şi o cutie de chibrituri.

- Mulţumim, Căpşunico.

- Rămîneţi cu bine, musai să spăl putina. Trebuie să pice Pătlăgică.

Într-adevăr, Pătlăgică tocmai trecea pragul odăii. Cînd o zări dî nd tî rcoale telefonului său secret, se mînie cumplit.

- Ce faci acolo ?

- Curăţ capcana asta.

- Care capcană ?

- Asta... Nu-i o capcană pentru şoareci ?

Pătlăgică răsuflă uşurat. „De minune – se bucură el – toanta asta crede că receptorul meu e o capcană de prins şoa­reci." Şi, înveselit, îi dărui fetiţei un pătrăţel lucios de hîrtie.

– Ţine, a ta să fie, – zise el mărinimos. Suge foiţa asta...e încă dulce, da, da... Acum un an era învelită în ea o caramea cu fistic.

Căpşunica mulţumi cavalerului, făcînd o reverenţă:

- Vai, înălţimea voastră, sînteţi prea darnic. În cei şapte ani de serviciu, aceasta e a treia hîrtiuţă de bomboane pe care binevoiţi să mi-o dăruiţi.

- După cum vezi, fetiţo, sînt un stăpîn foarte generos. Poartă-te frumos şi tu şi o să fii mulţumită.

Bineînţeles, nemulţumitului i se ia darul, – încheie Căpşunica şi făcînd o nouă reverenţă plecă la treburile ei.

Pătlăgică îşi freca mîinile mulţumit :

– Ia să trag acum cu urechea la ce vorbesc prizonierii între ei. O să aflu, fără îndoială, lucruri interesante ; mai ştii, poate, chiar locul unde au ascuns cocioaba aia blestemată.

Dar deţinuţii, înştiinţaţi de către Căpşunica de sosirea ca­valerului şi închipuindu-şi că tocmai stă cu urechea la recep­tor, se apucară să-l vorbească de rău, batjocorindu-l în fel şi chip. Pătlăgică era cît p-aci să strige : ,,V-arăt eu vouă, scot eu untul din voi, n-aveţi grijă!", dar se stăpîni ca să nu se dea de gol. Şi ca să nu-i mai audă, astupă cu un cep receptorul, care de altfel nu era decît un furtun de tras vinul din butoi, şi se duse apoi la culcare.

Meşterul Strugure aprinsese luminarea cea nouă, şi pri­zonierii, cercetînd pereţii, descoperiră curînd, într-un colţ al tavanului, deschizătura telefonului secret. Izbucniră în hohote de rîs la gîndul că Pătlăgică ascultă la capătul celălalt al „fi­rului", vînăt de mînie neputincioasă. Dar veselia le fu de scurtă durată.

Un şobolan iscoadă, văzînd lumină în celulă, se strecu­rase, nebăgat în seamă, pe lîngă perete şi după ce aruncase o privire scormonitoare peste tot, se îndepărtase în grabă mare să raporteze cele constatate comandantului.

- Generale – raportă el pe nerăsuflate – pisicile s-au retras. Prizonierii au o lumînare nouă.

- O lumînare?

Lui Coadă-Bearcă îi lăsă gura apă şi se linse pofticios pe mustăţi. Vîrful mustăţii stîngi mai păstra mirosul şi ceva din gustul celeilalte lumînări.

– Sunaţi imediat adunarea! porunci el.

Ostaşii  îşi aliniară cozile, iar Coadă-Bearcă ţinu un discurs înflăcărat.

– Vitejii mei guzgani! Patria este în pericol! Aruncaţi-vă ca nişte lei în luptă, stingeţi lumînarea şi aduceţi-o încoa! Desigur, pentru că aşa se cuvine, eu voi fi cel ce mă voi înfrupta din lumînare, împreună cu bravii noştri ofiţeri, dar vă promit solemn că mai înainte de-a o ronţăi în întregime, vă voi îngădui şi vouă, vitejii mei, s-o lingeţi fiecare, pe rînd, cîte puţin.

Şobolanii izbucniră în urale, puseră mîna pe arme şi por­niră din nou la atac.

De data aceasta însă, mai prevăzător, meşterul Strugure vîrîse luminarea sus, sus de tot, într-o crăpătură a zidului, proptind-o între două pietre, şi oricîte sforţări, oricîte salturi făcură şobolanii, nu putură ajunge pînă la ea. Cîţiva, mai vic­leni, se mulţumiră să muşte pe apucate din scripca profeso­rului Pară.

În cele din urmă, comandantul ordonă retragerea, spumegînd de furie.

Îşi pusese în gînd, pentru a le da o pedeapsă exemplară, să-i decimeze.

Zis şi făcut. Îi alinie pe toţi într-un singur şir, făcu numă­rătoarea din zece în zece şi pe fiecare al zecelea îl împuşcă.

În aceeaşi seară, în grădina parcului avea loc un însem­nat consiliu de război. Căpşunica, Ridichiuţa şi Cepelică stă­teau la sfat, ascunşi în dosul unui tufiş. Erau atît de adînciţi în gînduri, încît nici nu-l observaseră pe Jăvroi, ce tocmai îşi făcea rondul prin împrejurimi. Simţindu-i, cîinele se repezi în spre ei ca turbat. Jăvroi nu învrednici pe cele două fete nici măcar cu o privire, ci se aruncă asupra lui Cepelică, îl răs­turnă pe spate şi, postîndu-se cu labele pe pieptul lui, lătră, lătră, lătră, pînă ce Pătlăgică, buimăcit de somn, veni să-l ares­teze pe cel capturat. Închipuiţi-vă bucurie pe capul cavalerului.

- Ca să-ţi dau o dovadă a bunăvoinţei mele, te voi în­chide în carcera secretă. Înţelegi mătăluţă, unui bandit ca tine nu-i stă bine într-o temniţă oarecare.

- N-ai decît ! răspunse Cepelică nepăsător.

În definitiv, ce-ati fi vrut să răspundă? Sau, poate, aţi fi vrut să înceapă să bocească pentru că au pus gheara pe el?

Gianni Rodari - Aventurile lui Cepelica