Farmecul discret al clasei politice

Am găsit o poză care merită toți banii. E făcută de un tip pe nume Silviu Matei și apare în Gândul. Această poză mi se pare fabuloasă și îmi aduce aminte de un film excepțional pe care l-am văzut de cel puțin cinci ori, care se numește „Farmecul discret al burgheziei”. Un film de Luis Buñuel, despre care nu am chef să spun nimic acum, pentru că am senzația că ar fi ca și cum m-aș apuca să povestesc despre cine e Umberto Eco și ce vrea el. „Farmecul discret” e pentru Buñuel cam ce e „Numele trandafirului” pentru Eco.

Sindromul criticului

Constat că sufăr de sindromul criticului. Asta înseamnă că nu mă mai pot uita la un film fără a avea permanent senzația că lângă actori sunt toți cei care produc filmul, numai că ei nu se văd pe ecran. Înainte eram atât de prins de acțiune, încât parcă mă transpuneam în pielea personajelor, parcă eram eu însumi acolo. Acum, mi-e clar că totul e joc, fals, regizat etc. Sentimentul este amplificat de prezența acelorași actori în mai multe filme. Cum să-l văd eu pe Sean Connery, de exemplu, și în Colina și în Numele Trandafirului, fără să îmi vină rapid gândul că nimic nu e adevărat din ce văd? Ar trebui ca fiecare actor să joace într-un singur film și apoi să se apuce de altceva. Cam așa a vrut să facă Zeffirelli cu filmul lui Jesus of Nazareth: i-a cerut lui Robert Powell să nu mai joace în niciun alt film. Dacă i-ar fi dat și bani, poate că ar fi izbutit, așa însă omul a mai făcut vreo 10-15 roluri în diverse filme.